Omagiul pentru Mariupol al cineastului Mantas Kvedaravičius, ucis acum o lună în orașul care nu se lasă îngenuncheat de ruși
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Cineastul și antropologul lituanian Mantas Kvedaravičius a făcut până la 45 de ani doar trei lungmetraje înainte de a fi ucis la Mariupol de soldații ruși. Ultimul, filmul de ficțiune “Partenonul” / “Partenonas” (2019), va fi proiectat în ziua 11 mai, de la ora 20.30, la Cinema “Elvire Popesco” din București, în cadrul Festivalului Filmului European. Însă nu despre „Partenon” vreau să vă vorbesc în cele ce urmează.
Cuprins:
Cu șapte ani înainte de a fi ucis la începutul lunii aprilie în Mariupol, Mantas Kvedaravičius filmase cea mai emblematică peliculă a sa, „Mariupolis” tot sub asaltul bombelor și al gloanțelor, așa cum se află orașul și în aceste zile. Lituanian cu rădăcini grecești, Kvedaravičius era fascinat de destinul acestui oraș de pe malul Mării Azov, care odinioară avusese legături cu lumea greacă și care în 2015 încerca să trăiască normal deși războiul cu separatiștii din Donețk era atât de aproape.
Nu e întâmplător că scriem azi despre “Mariupolis”. În chiar aceste momente, ultima redută a Mariupolului, combinatul siderurgic Azovstal, e pe cale să cadă. Întreg orașul e distrus. Dintr-o populație care în 2021 avea în jur de 432.000 de oameni, aproximativ 21.000 au fost uciși, iar cei aproximativ 100.000 rămași în viață (și care nu au reușit să fugă) se află acum sub ocupația armatei ruse și au nevoie de permise pentru a se deplasa (după cum a declarat primarul orașului, Vadim Boichenko, pentru BBC.). Duminică, 8 mai 2022, comandanții trupelor ucrainiene de la Azovstal au spus într-o conferință de presă online că vor lupta cât vor mai fi în viață.
Filmul poate fi văzut contracost <a href="https://takflix.com/en/films/mariupolis">pe platforma ucraineană Takflix</a>, cu subtitrare în limba engleză. Pelicula este o co-producție Lituania, Franța, Germania, Ucraina.
Filmat sub bombe și gloanțe
Întâmplarea face să fi văzut “Mariupolis” tot ieri căci, printr-o stranie coincidență, producătorii lituanieni de la Uljana Kim au trimis din greșeală organizatorilor Festivalului Filmului European (care solicitaseră un link cu “Partenonul” la solicitarea “Libertatea”) nu “Partenonul”, ci “Mariupolis”. Acesta nu putea fi inclus în selecția festivalului pentru că era mai vechi (a avut premiera în 2016, la Festivalul de la Berlin), dar poate că, de acolo de unde e, Kvedaravičius a dorit ca despre acest film să se vorbească acum, când Mariupol e aproape îngenuncheat. Să încercăm să înțelegem de ce.
În primul rând, “Mariupolis” celebrează viața. Deși a filmat inclusiv sub bombe și gloanțe, Kvedaravičius n-a vrut să facă un film despre război, ci despre viața unui oraș care merge înainte. A filmat într-un timp scurt, într-o lună. N-avea nici timp, nici buget, dar s-a grăbit pentru că existau zvonuri că separatiștii vor ataca orașul în 9 mai, ceea ce nu s-a mai întâmplat. Ulterior, cineastul a revenit la Mariupol, dar mare parte din film s-a turnat în aprilie-mai 2015.
Într-un interviu acordat după premiera filmului publicației ucrainiene “Odessa Review“, Kvedaravičius spunea: “Ideea a fost să arătăm cum curge viața în timpul războiului – cât de multă normalitate e în modul în care oamenii își duc viața de zi cu zi la câțiva pași de teatrul de război, lângă împușcături, explozii și moarte. E un film despre cât de prețioasă e fiecare secundă a vieții.”
Și pentru că a dorit să se distanțeze de reprezentarea consacrată a războiului, care e una inevitabil ideologizată (chiar și din punct de vedere estetic, cum spunea într-un interviu pentru Cineuropa), cineastul a ales să filmeze oameni obișnuiți în detalii de viață cotidiană, pe care le-a montat într-un caleidoscop lipsit de orice fel de indicii care să contextualizeze personajele ori situațiile.
Eroii lui sunt un cizmar (foto) și fiica lui jurnalistă de televiziune, un grup de soldați, niște tineri care pregătesc un spectacol pentru 9 Mai, un cuplu de miri, niște veterani de război la o întâlnire în stradă, un tată care se joacă cu fetița lui etc. Montajul nu le urmărește destinele, nu îi scoate în evidență, ci decupează din viața lor instantanee pe care le leagă de imagini ale orașului, inclusiv cu imagini de la combinatul Azovstal, cu garniturile lui vechi cărora culorile desaturate le dau un aer aproape mineral.
Primul cadru al filmului taie în negrul ecranului un cerc asemănător capătului unui ochean - cum făceau filmele mute, doar că marginile ocheanului par marginile unui oraș de pe o hartă. Ocheanul nu poate decupa decât cioburi de realitate, nu destine în profunzime, dar, legând fragmentele între ele, filmul construiește o “simfonie a unui oraș” aflat fără să știe în anticamera dezastrului.
“Berlin: Simfonia unui mare oraș” (1927), de Walter Ruttman, e văzut azi ca un film emblematic despre Berlinul de dinaintea distrugerii lui din cel de-al doilea război mondial. La doar șapte ani după ce a fost filmat, “Mariupolis” a devenit deja filmul unei alte epoci.
Iată câteva instantanee ale vieții de altădată din Mariupol:
Cizmarul filosof: “După Sfânta Scriptură, suntem toți frați și surori”. O clientă: “Eu sunt atee”. Cizmarul: “E dreptul dvstră. Eu doar vă spun”. Clienta: “Doar drepturile omului mă interesează în țara mea”.
Dialog între doi soldați ucrainieni: “De ce nu au murit toți proștii în război?” “Pentru că nu toți proștii au mers la război”.
Animalele de la grădina zoologică mușcă barele cuștilor în timp ce un clopot se aude departe. (Doar jumătate din cele 40 de animale au supraviețuit până la începutul lunii mai 2022.).
O imagine cu gara din Mariupol și o voce care rostește la megafon: “8 Mai 1945. Glorie eternă eroilor care au murit pentru independența patriei noastre! Trăiască Armata Roșie victorioasă și marina sovietică!”
Zgomotele tramvaielor au și ele ceva mineral, e ca un zgomot subteran care traversează istoria.
Ajuns sub gloanțe, operatorul (poate Kvedaravičius, poate unul din cei doi colegi împreună cu care a filmat “Mariupolis”) fuge cu aparatul la picior. Trece pe lângă un cadavru vegheat de doi tineri, dar din bună cuviință nu îl filmează decât când ajunge suficient de departe. Atunci schițează un zoom nesigur. Imaginea e aburită, cețoasă, fantomatică.
Într-o unitate militară, doi soldați la bustul gol joacă table la soare. În fundal, colegii lor fac exerciții militare.
Oamenii sunt surprinși mai ales la nivelul feței, în detalii, uneori chiar și când repetă pe scenă pentru spectacolul de 9 Mai. Ce rămâne dintr-o viață dacă nu detalii?
Scena finală, cea mai frumoasă, e o nuntă din care sunt decupate doar câteva momente: un detaliu al voalului alb cu bordură roșie care va împodobi altarul în aer liber, o femeie pune prăjituri pe o tavă, mireasa îl privește topită pe mire cântându-i un hit al ucraineanului Serghei Bobkin, “Zaberi” (camera e doar pe fața ei), după care cei doi se sărută lung, ca și cum ar trebui să se despartă.
Păstrând muzica lui Bobkin, tot mai estompată, montajul închide filmul cu imaginea unei săli goale, distruse, cu geamuri sparte și un ecran sfâșiat, în vreme ce pe câmpul de afară să aud și se văd obuze explodând în depărtare. Un final mai mult decât premonitoriu, la fel ca multe scene din film.
S-a întors cu gândul să facă o continuare
După ce a scos “Mariupolis”, Kvedaravičius a fost întrebat de Cineuropa ce crede că se va întâmpla cu orașul Mariupol în viitor. A răspuns: “Am avea nevoie de o prezicătoare pentru asta. Dar, pentru că am încredere în locuitorii lui, aș spune că își va găsi – sau, mai degrabă, își va apăra, locul lui unic”.
În martie 2022, Kvedaravičius filma în Uganda pentru noul său lungmetraj de ficțiune împreună cu logodnica sa, actrița Hanna Bilobrova (originară din Luhansk). Când au auzit că a început invazia, au împachetat tot și au plecat cu ajutoare la Mariupol. Cel care în interviul dat pentru “Odessa Review” spunea că nu îi e frică de bombe pentru că a filmat în Cecenia (documentarul său de debut, “Barzakh”, 2011), s-a întors în 20 martie într-un teatru de război, cu gândul să filmeze o continuare a lui “Mariupolis”.
După ce au împărțit ajutoarele, cei doi s-au refugiat în subsolul unei biserici alături de 30 de oameni, mai ales vârstnici și mame cu copii din casele distruse din vecinătate. Ieșind din adăpost la un moment dat, cineastul nu s-a mai întors, iar logodnica i-a descoperit cadavrul două zile mai târziu, după ce l-a căutat în ambele tabere, sub gloanțe. După indicii părea să nu fi fost împușcat în stradă pentru că nu erau urme de sânge pe jos.
Suspectat că e lunetist lituanian
Bilobrova susține azi că rușii l-au împușcat pe Kvedaravičius după ce l-au arestat sub suspiciunea că e lunetist lituanian, luând urmele rucsacului de pe umăr drept urme ale armei. Inițial s-a anunțat că cineastul a fost împușcat pe 2 aprilie (nu mai devreme), pe când încerca să fugă din Mariupol, dar aceasta a fost o strategie menită să-i permită Bilobrovei să scoată cadavrul din țară și să-l ducă în Lituania, operație care i-a luat patru zile, trecând prin Rusia.
Nu doar cadavrul era important, ci și materialul filmat la Mariupol, pe care Bilobrova vrea acum să-l monteze.
“Viața unui om începe să-și capete sensul deplin abia după moartea lui. Căci moartea oferă unica retrospectivă ce rearanjează tot ce a făcut și gândit omul în cauză”, scrie Costică Brădățan în volumul “A muri pentru o idee. Despre viața plină de primejdii a filozofilor” (Humanitas, 2018).
Moartea lui Mantas Kvedaravičius nu doar că face din existența lui una exemplară. Și ea, moartea, e exemplară. Topit în propria operă, Kvedaravičius lasă în urmă mesajul vieții care continuă chiar și când totul pare pus la pământ. Moartea lui are ceva sacrificial, de martiriu asumat cu bună știință, dincolo de responsabilitățile unui cineast. Dar e nevoie de timp ca viața și dispariția lui să-și arate toate sensurile, iar asta nu va fi posibil cât războiul continuă.
Trailer “Mariupolis”:
Despre Festivalul Filmulului European
Organizată de Institutul Cultural Român, a 26-a ediție a Festivalul Filmului European se desfășoară în București și Timișoara între 5 și 11 mai 2022. Selecția cuprinde 26 de titluri, dintre care 21 în premieră națională, și pune accentul pe Ucraina, incluzând și lungmetrajul “Numere” / “Numbers” (2020), regizat de Oleh Sentsov în timp ce se afla în închisoarea din Siberia, cu ajutorul colaboratorului său Ahtem Seitablaev.
Foto: Studio Uljana Kim
