MENIU CAUTĂ
, de Sebastian Vizan

Cronică de film | „X-Men: Dark Phoenix” încheie cu stângul îndrăgita serie cu mutanți, dar nu așa dezastruos cum spun criticii

Distribuie

După „Game of Thrones” și „Avengers”, o nouă franciză îndrăgită își ia acum adio de la fani. „X-Men: Dark Phoenix” pune capăt seriei de filme cu mutanți pe care am urmărit-o cu drag în ultimii 19 ani, iar despărțirea e departe de a fi satisfăcătoare. Totuși, nu-i nici așa dezastruoasă cum se vaită criticii.

Scris și regizat de Simon Kinberg, care a mai lucrat ca scenarist la alte trei filme X-Men, Dark Phoenix reciclează povestea transformării lui Jean Grey (Sophie Turner) într-o forță distructivă de neoprit.

Spun „reciclează”, pentru că premisa asta a fost deja acoperită – slab, ce-i drept – în capitolul al treilea, X-Men: The Last Stand, pe care nimeni nu și-l amintește cu plăcere. Se pare că studioul simțea nevoia să-și spele păcatele, să spună cum trebuie povestea de data asta. Le-a ieșit, dar nu prea.

Toată povestea, în 5 paragrafe

Poster oficial

Alături de coechipieri, Jean Grey pornește într-o misiune primejdioasă prin spațiul cosmic, cu ținta de a salva niște astronauți care au dat nas în nas cu o entitate gazoasă ostilă.

Cum norul respectiv de energie amenință să dezintegreze tot ce-i iese-n cale, tânăra se vede nevoită să-l absoarbă pentru a-și proteja colegii. În loc s-o ucidă, fuziunea îi amplifică fetei puterile telechinetice deja impresionante, până în punctul în care nu mai e în stare să le controleze.

Neexperimentată, temperamentală și îngrozită, Jean Grey devine – practic – o bombă cu ceas. Ceilalți X-Men fac tot posibilul s-o calmeze, dar orice cuvânt nepotrivit din gurile lor ar putea aprinde metaforicul fitil.

Situația scapă de sub control atunci când Jean, prin proaspăt actualizata abilitate de a citi gânduri, aude din depărtare vocea unei persoane dragi pe care o credea moartă demult. Glasul cuiva despre care chiar Charles Xavier (James McAvoy), mentorul ei, a asigurat-o că nu mai e printre noi.

Profesorul X ridicase în jurul ei un zid de minciuni pentru a o proteja de-un adevăr dureros, dar scopul nu scuză mijloacele. Odată demascată înșelătoria, Jean turbează pur și simplu, iar entitatea spațială numită Dark Phoenix o posedă deplin. Nimeni nu-i poate ține piept și nimeni nu mai este în siguranță.

Criticii urăsc filmul ăsta

Tye Sheridan (Cyclops), James McAvoy (Xavier), Kodi Smit-McPhee (Nightcrawler) și Alexandra Shipp (Storm) / Foto: Walt Disney Studios Motion Pictures

Cam asta-i toată povestea, din păcate. Nu ne rămâne decât s-o însoțim pe studenta Școlii lui Xavier pentru Tineri Dotați cum hoinărește din punctul A în punctul B, în punctul C și tot așa, căutând fără succes sprijin moral și lăsând haos în urma ei.

Scenariul subțire, tonul sobru și lipsa de inspirație pentru a spune o poveste nouă i-a făcut pe critici să șteargă pe jos cu cel de-al douăsprezecelea film X-Men. Potrivit site-ului Rotten Tomatoes, doar 22% dintre cronicari recomandă vizionarea lui, cu un calificativ mediu de 4,5/10. Oricât de severi ar fi ei în general, tot e o notă jalnică.

Într-adevăr, acest capitol final suferă din multe aspecte și nu livrează nicio fărâmă din umorul, inventivitatea sau îndrăzneala predecesorilor săi. Copiii entuziasmați să vadă un nou spectacol cu supereroi vor regreta că n-au rămas acasă să-și facă temele, iar fanii adulți ai francizei se vor scărpina în cap întrebându-se unde a dispărut toată magia.

O dramă cu supereroi

X-Men Dark Phoenix cronică de film
Sophie Turner / Foto: Walt Disney Studios Motion Pictures

Totuși, ce-ar fi să schimbăm un pic perspectiva? Dacă privim X-Men: Dark Phoenix ca pe o dramă, lucrurile se schimbă. În bine.

În spatele perdelei de efecte speciale și elemente fantastice regăsim un nucleu emoțional solid. Copleșită de energia străină care-i zguduie corpul din temelii și de sentimentul că a fost trădată de toți apropiații, Jean răbufnește pe măsură. Decăderea perfect justificabilă ne pune față-n față cu un personaj tragic cu care chiar empatizăm, chiar dacă nu-i aprobăm gesturile extreme.

Actrița Sophie Turner ne ușurează enorm munca în acest sens, prin prezența ei magnetică și vitalitatea cu care dă chip unor trăiri furtunoase. Îi ies așa bine tranzițiile de la slăbiciune la tiranie și vice-versa, încât ajungi să nu mai distingi granița dintre cei doi poli.

Fetița pe care internauții o batjocoreau că nu știe decât să plângă în Game of Thrones a devenit punctul forte al unui film X-Men și promite să strălucească în continuare, în alte producții.

Prima oră și jumătate pe asta mizează – pe prăbușirea protagonistei într-un hău psihic, declin însoțit de manifestări fizice aspre împotriva celor din jur. Lucrurile evoluează lent, cu multă vorbărie și nenumărate tentative de a o readuce pe Jean pe calea cea dreaptă.

Tocmai abordarea asta meticuloasă face ca povestea să funcționeze și să stârnească interes, în ciuda sforăielilor care vor răsuna prin sala de cinema.

Totul se duce de râpă

Sophie Turner, în rolul lui Jean Grey / Foto: Walt Disney Studios Motion Pictures

Din păcate, Kinberg nu a știut cum să alinieze piesele atfel încât să ne ofere un final mulțumitor. Actul III se pierde în bătălii generice între X-Men și forțele răului, un grup de indivizi fără nume și fără personalitate care vor s-o ademenească pe atotputernica Dark Phoenix în tabăra lor.

Pumni, bubuituri, rafale de energie împrăștiate în toate direcțiile și vagoane de tren levitând pe întreg ecranul. E momentul în care sala aclamă și, în același timp, momentul în care X-Men: Dark Phoenix se duce de râpă.

Ca s-o parafrazez pe Padmé Amidala, din Star Wars: Deci așa moare franciza… în ropote de aplauze.

Un scenarist grăbit

X-Men Dark Phoenix cronică de film
Doliu în școala lui Xavier / Foto: Walt Disney Studios Motion Pictures

Deznodământul e și mai stupid, repezit și nefiresc, dar nu voi intra în detalii. Doar să nu te aștepți la o concluzie îmbucurătoare – nici măcar decentă – a seriei de filme care a rezistat brav timp de două decenii pe marele ecran.

Vorbim chiar despre franciza care a lansat mania producțiilor cu supereroi, tocmai în anul 2000, iar Simon Kinberg îi oferă o încheiere parcă scrisă pe fugă, pe șervețelul de la masa de prânz, cu 5 minute înaintea termenului-limită pentru predarea scenariului.

E chiar atât de slab?

Una peste alta, X-Men: Dark Phoenix nu e cel mai slab titlu al seriei, așa cum susțin criticii, dar ar putea fi cel mai dezamăgitor dintre toate. Un așa univers fictiv merita un final grandios, dar nu primim decât 90 de minute de dramă și 20 de minute de bătălii pe care le vei uita complet a doua zi.

Decăderea lui Jean Grey e tratată captivant și credibil, iar Sophie Turner merită felicitată din toate părțile, dar pur și simplu nu e suficient. Ai destule motive să rămâi treaz, dar sentimentul final e dezamăgirea.

X-Men: Dark Phoenix rulează în cinematografele din România începând de pe 7 iunie.

Nota: 6/10

Citește mai multe despre Sophie Turner, cronica de film și X-Men pe Libertatea.

Comentarii