Mergi direct la conținut »
OPINIE/ Aplauze pentru regizorul Cristi Juncu, pentru că a montat la Teatrul Mic un spectacol care privește neutru către violuri!
Cultură și Vacanțe Libertatea > Lifestyle > Cultură și Vacanțe > OPINIE/ Aplauze pentru regizorul Cristi Juncu, pentru că a montat la Teatrul Mic un spectacol care privește neutru către violuri!

OPINIE/ Aplauze pentru regizorul Cristi Juncu, pentru că a montat la Teatrul Mic un spectacol care privește neutru către violuri!

De Mirela Petre,

  • Criticul de teatru al Libertății, Mirela Petre, publică un text de opinie în care analizează un spectacol de teatru despre care crede că nu face decât să crediteze agresiunile sexuale împotriva femeilor.
  • Spectacolul se numește “Legături primejdioase”, este regizat de Cristi Juncu și în el joacă, impecabil, și Florin Piersic jr.
  • “Legături primejdioase” este preluarea, fără nici o sugestie sau critică, a unui roman de acum aproape două secole și jumătate.
  • Numai că, în acea vreme, bărbații puteau face aproape orice cu femeile, fără ca asta să fie o infracțiune.  În secolul XVIII, “abuzului i se spunea seducție”.
  • “Nu zice nimeni să anulăm tot ce s-a zis și s-a făcut până acum, în cazul ăsta în cărți, spectacole și filme, pentru că nu se mai potrivește cu vremurile noastre. E vorba doar despre a recunoaște greșelile trecutului, despre a învăța din ele și despre a înceta să le repetăm”, scrie jurnalista Mirela Petre.
  • E, de fapt, o poveste despre responsabilitatea artei.

 

de Mirela Petre
Fata zice nu, bărbatul zice ei nu, ba da, vrei. Fata zice nu, nu vreau. Bărbatul zice ba vrei, crede-mă, că știu mai bine. Fata zice nu, lasă-mă-n pace, te rog. Bărbatul zice ba vrei, stai că-ți arăt eu.

Urmează un viol, sau un abuz sexual, cum vreți să-i spuneți.

Până la el, dar și după el, vedem o sumedenie de alte forme de abuz, și sexual, și psihologic, prin care un bărbat de 40 și ceva de ani manevrează o fată de cincisprezece ani, de parcă ar fi o jucărie cu care-și satisface plăcerile, împotriva voinței ei. După atâtea abuzuri și manipulări, ar trebui să-l disprețuim pe acest bărbat, un infractor, în fapt.

Ar trebui să ne dorim să fie confruntat și să plătească pentru faptele lui. Exact opusul se întâmplă: ni se sugerează că toate aceste infracțiuni la care-am fost martori fac parte, de fapt, din charisma lui de bărbat cuceritor.

Cum începi să te îndoiești de propria judecată

Unora dintre noi ne vine să credem, că suntem la Teatrul Mic și pe scenă, în decorul foarte frumos din floricele multicolore și candelabre strălucitoare, stă actorul Florin Piersic jr., care rostește vorbele așa de elegant și lumina-i bate exact cum trebuie pe chip că începem să ne îndoim și noi de propria judecată, la fel ca minora abuzată.

La final, pe fundal de aplauze, regizorul Cristi Juncu se felicită pentru un spectacol de teatru reușit, își face bagajele și trece mai departe, iar noi rămânem cu societatea noastră defectă și ne revoltăm la următorul caz de viol asupra unei fete de șase ani pe care-l câștigă tot infractorul, că judecătorul consideră că și fata s-a îmbrăcat cam provocator. Credeți că nu există nici o legătură?

Spectacolul în care se întâmplă toate astea se numește “Legături primejdioase”. E un spectacol nou de la Teatrul Mic, regizat de Cristi Juncu.

Mi se pare un demers artistic iresponsabil. Cel mai tare mă deranjează alegerea regizorului de a lăsa, nealterat și fără comentarii care să-l pună în contextul actual, un text de secol XVIII în care abuzul sexual este justificat pentru că face parte din armele de seducție și din charisma bărbatului.

Noi, în 2019, suntem mai deștepți de atât.

Florin Piersic Jr. și Diana Cavallioti, Legături primejdioase

Un text din 1782 scris de  Pierre Choderlos de Laclos

Intriga care stă la baza spectacolului a fost concepută în 1782. Pierre Choderlos de Laclos, un romancier francez considerat la fel de scandalos ca Marchizul de Sade, publica romanul “Les liaisons dangereuses”, în care critica aristocrația franceză din perioada de dinaintea Revoluției franceze.

În roman, un viconte, Valmont, și o marchiză, Merteuil, foști iubiți și actuali rivali, se folosesc de manipulări psihologice și sexuale pentru a-i controla și exploata pe cei din jur pentru plăcerea lor personală.

În 1985, romanul a fost transformat în piesă de teatru de Christopher Hampton, un dramaturg britanic; după adaptarea lui au fost montate numeroase variante de spectacole de teatru și filme, dintre care cele mai cunoscute au fost cea din 1988, “Dangerous Liaisons”, care l-a făcut faimos pe John Malkovich, și cea din 1999, “Cruel Intentions”, pe Ryan Phillippe.

Vremurile în care victima unui viol era decapitată ca vrăjitoare!

Ca să înțelegem mai bine epoca în care trăia autorul care-a dat aceste personaje și întâmplări, poate-ar trebui să ne amintim că europenii încă își ocupau cea mai mare parte din timp cu bătălii navale – spaniolii cu britanicii, britanicii cu francezii, britanicii cu olandezii – pentru diverse insule și teritorii din lume.

Sau că, în același an 1782, când apărea romanul “Les liaisons dangereuses”, Anna Göldi, o femeie din Elveția care încerca să-și refacă viața după ce a fost victima unui viol, era condamnată pentru vrăjitorie și executată prin decapitare.

A fost ultima persoană din Europa care-a primit pedeapsa cu moartea pentru vrăjitorie (vă recomand să-i căutați numele pe net, o să aflați mai multe).

Revenind la roman și la anul 1782, pe atunci abuzului folosit în cuceririle amoroase i se spunea seducție.

Tot atunci, sclavia era permisă în Anglia, abia în 1833 Parlamentul britanic scoțând în afara legii posibilitatea de a deține un om și de a dispune de viața lui.

Între timp, în cei 237 de ani care-au trecut de atunci, am mai evoluat și putem să-i spunem pe nume, fără scuze: abuz.

Ce să înțelegi în fața unui astfel de spectacol?

În contextul ăsta, nu e oare iresponsabilă alegerea regizorului de a prezenta acest text depășit fără explicații și intervenții contemporane?

Normal mi se părea ca regizorul să își strecoare comentariile subtile prin care să-i transmită cu complicitate spectatorului că, da, știu că te întrebi dacă e OK că un bărbat violează o fată de 15 ani, și, da, ai dreptate, ce vezi e abuz și e condamnabil.

Fără aceste intervenții, spectatorii se adâncesc în convingerile pe care le au deja: cei trecuți de 50 de ani, care oricum nu înțeleg toate scandalurile astea cu bărbați faimoși acuzați de abuzuri, continuă să creadă că au luat-o razna femeile, iar cei mai tineri, care știu că e greșit ce văd, se îndepărtează și mai tare de posibilitatea unui dialog real cu ceilalți din cauza furiei sau a deznădejdii că oricum nu se schimbă nimic, degeaba tot vorbim.

Între ei, probabil cei mai mulți, sunt cei care sunt confuzi, cărora nu le este clar ce-ar trebui să simtă, parcă nu-i chiar bine ce-a făcut omul ăla pe scenă și cum s-a terminat povestea, dar, când privesc în jur la finalul spectacolului și văd că toată lumea aplaudă cucerită, își spun că poate exagerează ei, dacă oamenii ăștia se bucură, înseamnă că nu e nici o problemă.

Florin Piersic Jr., Silvana Mihai și Diana Cavallioti, Legături primejdioase

Când arta întreține cercul abuzator al realității

Toate lucrurile astea nu sunt doar, așa, niște discuții teoretice în jurul unui spectacol de teatru. Ele sunt strâns legate de percepțiile oamenilor și cum reacționăm ca societate când se întâmplă în viață ceva asemănător cu ce am văzut pe scenă.

De exemplu, la următoarea știre cu o femeie violată, mulți vor continua să-l scuze pe violator prin faptul că și femeia umbla pe stradă la ore târzii, de ce n-a stat acasă.

Sau îi vor face pe alții, ca inspectorul-șef al Inspectoratului de Poliție Județean Bacău, Vasile Oprișan, să declare public că femeile care sunt victime ale violenței domestice, adică sunt bătute de soții lor, exagerează când sună la 112 noaptea.

Sau cazurile când judecătorii și procurorii decid, în cazuri de violuri asupra unor fete minore, că agresorii, bărbați de 50-60 de ani, nu sunt vinovați de infracțiune pentru că fetele, niște copii de 10 ani, s-au îmbrăcat provocator.

Poate că domnul inspector-șef de poliție, domnii judecători, domnii procurori și toți cei care cred ca ei au fost la un spectacol de teatru precum cel al domnului Cristi Juncu și și-au întărit convingerile.

Teatru și societate

Așadar, unde e responsabilitatea domnului regizor? Un act artistic nu poate să existe în afara societății, doar la nivel abstract, pur teoretic. Mai ales că e vorba de teatru, care se construiește din percepțiile, emoțiile și gândurile oamenilor din acea societate.

Sau, altfel spus, ce este așa de important pentru regizor, mai important ca toate efectele negative pe care alegerile lui regizorale le au asupra societății, încât consideră că merită (și se justifică) să nu intervină cu minime comentarii contemporane sau trimiteri ori puneri în context care să ofere trecutului lumina potrivită?

E ca și cum ai povesti Biblia fără să ții cont de esența ei, ci de litera ei. Numai că nu poți să tratezi Biblia ca pe o lucrare istorică sau ca pe un îndrumar strict, căci atunci crimele împotriva femeilor erau permise, supunerea lor față de bărbați era solicitată imperativ și ele, femeile, puteau fi cedate ca orice altă bucată de teren, ca să scapi de datorii. Între timp, am învățat că e greșit.

Regizorul Cristi Juncu și jocul impecabil al actorilor

Veți spune, poate, că un spectacol de teatru nu îi aparține întru totul unui regizor. Așa e. Un spectacol e o muncă la care contribuie actorii, scenograful, oamenii cu lumina, muzica, mașiniștii, chiar și plasatoarele.

Toți însă se aliniază viziunii regizorului. Ei contribuie cu materialul personal – emoții, expresii, nuanțe – în limitele trasate de regizor.

Sigur, poate că actorii ar fi putut obiecta în privința unei scene de viol, să zicem.

În realitate, situația lor e ca a copywriterilor, oamenii care scriu textele reclamelor și care, de multe ori, fac și greșeli gramaticale, dacă așa cere clientul. Vorbesc din experiență. Așa și actorii. Responsabilitatea lor e să exprime cât mai bine ceea ce decide regizorul, cel care face regulile și are ultimul cuvânt.

Faptul că în spectacolul ăsta actorii joacă exemplar e cu atât mai amețitor, că e ca și cum ai fi convingător când persecuți pe cineva. Nu că ar fi trebuit să joace prost.

Numai că, fermecați de prestația lor foarte bună, spectatorii se întreabă dacă acele fapte condamnabile pe care le exprimă actorii așa de frumos nu sunt, totuși, mai blânde. Un fel de hai că parcă n-a fost chiar așa de rău.

Legături primejdioase, Teatrul Mic

Ce era imoral acum 237 de ani azi este ilegal

De aceea, regizorul mi se pare neglijentul principal. De la el aș vrea să înțeleg de ce.

Ce e mai important ca efectele negative asupra unei societăți și așa needucată în privința consimțământului și chinuită de abuzuri?

Voia să ne arate că instinctele și circumstanțele care ne împing pe unii dintre noi la infracțiuni – abuz sexual, în cazul spectacolului – nu par să se fi schimbat în cei 237 de ani? Aș zice că nu e așa, am evoluat foarte mult, iar cazurile de abuz tot scad pe măsură ce asimilăm, ca indivizi și ca societate, tot ce învățăm.

Azi nu mai omorâm femei după ce le acuzăm de vrăjitorie. Sau voia să ne demonstreze că faptele din acest text scandalizează audiența la fel de mult ca acum 237 de ani?

Dar nu există, nicăieri în spectacol, nici măcar o tușă care să ducă spre aceste idei. Tot ce rămâne este acțiunea, intriga sexistă și sentimentul că asiști la un episod narat fără nici o empatie pentru victime sau fără un unghi care să dea perspectivă trecutului.

Da, sunt o feministă fără umor!

Puteți să spuneți că sunt o feministă de-aia fără umor, că nu mă amuză scene cum e cea când vicontele își transformă în masă amanta, o femeie de culoare, în sutien și chiloți, aplecând-o ca să-și scrie scrisorile pe spatele ei în timp ce simulează și niște sex.

Sau că nu râd când același viconte își strecoară mâna între picioarele fetei minore și-i smulge de-acolo floarea printr-un simbol aparent rafinat pentru furtul inocenței, dar, în esență, la fel de grețos ca actul în sine al dezvirginării împotriva voinței fetei minore.

Puteți să mă acuzați că-s o feministă fără umor, deci. Nu mă supăr.

Nu mi se pare jignitor să fii feministă, chiar și una fără umor. Dar, după ce faceți asta, vă rog să vă întrebați dacă lucrurile astea sunt chiar așa de inofensive cum par, că e doar teatru, sau au, de fapt, urmări negative asupra oamenilor care ies din sala de teatru și care merg înapoi în lume, căreia îi mai zicem și societate, unde se întâmplă fapte la fel de condamnabile ca pe scenă și la care e posibil să reacționeze cum au făcut la teatru: cu blândețe, indiferență sau confuzie.

Bărbatul care nu va simți niciodată abuzul suferit de o femeie

Întrebați-vă și dacă e normal să tolerăm un astfel de act artistic iresponsabil fără măcar să-i cerem socoteala bărbatului care oricum n-a simțit și nu va simți niciodată efectele actului său iresponsabil, că ele se răsfrâng asupra femeilor, ceea ce el nu e.

Sigur că mai avem în oraș spectacole în care femeile sunt abuzate, inclusiv sexual. În unele, până la final înțelegi că rostul lor era să te provoace să-ți pui întrebări și să afli de ce nu e bine. La altele, abuzurile și comentariile misogine sunt folosite gratuit, ca instrumente care să stârnească râsete.

Ce vreau să spun: nu că bărbații nu empatizează cu femeile abuzate, mulți dintre ei o fac, ci că, pur și simplu, n-au fost așezați în acest rol dureros.

Cum au procedat alți regizori cu subiecte din același registru?

Un alt exemplu, cu nuanțe: “Papagalul mut”, de Nae Caranfil

Vlad Logigan și Mihai Munteniță, Papagalul mut

Undeva la granița dintre cele două categorii stă spectacolul “Papagalul mut” de la Teatrul Național București, care a avut premiera în decembrie anul trecut.

E regizat de Nae Caranfil, faimosul regizor de film pe care-l știți cu filmul “Filantropica”. Textul care stă la baza spectacolului “Papagaul mut” e scris tot de el, inspirat de cazul real al unui spion francez, Charles d’Eon, care se infiltrează la curtea regală rusească travestindu-se în femeie.

Când se întâmplă asta? O să râdeți. Tot în secolul XVIII, pe la 1750. În spectacolul lui Caranfil, cavalerul d’Eon, interpretat de Vlad Logigan, se îmbracă în femeie și merge ca Lia de Beaumont la curtea țarinei Elisabeta, în cadrul unui complot diplomatic care are drept scop crearea unor alianțe ruso-franțuzești.

Cosmin Dominte și Vlad Logigan, Papagalul mut

Violul eșuat

În toiul acțiunii care are loc la curtea rusească, bărbații cu putere de pe lângă țarină pun la cale un viol pentru a-l deconspira pe cel pe care-l bănuiesc că e un spion travestit. Își spun ei că dacă se dovedește a fi bărbat travestit, violul lor merită pentru că își demonstrează teoria.

Dacă se dovedește că e chiar femeie, e o pedeapsă pe care-o merită pentru comportamentul ei prea îndrăzneț, care deranjează că nu stă cuminte la locul ei. Diferența față de “Legături primejdioase” e că, în “Papagalul mut”, episodul violului eșuează și la nivel de acțiune (spionul travestit e deștept și scapă), și la nivel teoretic (cei care îl pun la cale rămân personaje negative, prin felul în care regizorul orchestrează toată povestea).

Papagalul mut, TNB

Un pic mai bine, dar nu tocmai ideal, că sunt destule comentarii și glumițe misogine în tot restul spectacolului. Un fel de rău mai mic, cu care suntem așa de obișnuiți.

În fine, nu e cazul să cerem artei să se centreze pe preocupările prezentului, nu despre asta este acest text.

Ce a făcut Mimi Brănescu în spectacolul “Ultimii”

Andreea Mateiu și Emanuel Pârvu, Ultimii

Vă mai dau un exemplu recent, pe partea de “așa da”: spectacolul “Ultimii”, scris și regizat de Mimi Brănescu la Teatrul Metropolis.

O femeie e bătută de iubitul ei și nu-l părăsește, deși ea încearcă de câteva ori, dar el reușește să o convingă să rămână.

Diferența față de cel de la Teatrul Mic e că aici femeia are conștiință și spațiu în poveste să și-o exprime. Înțelege că bătaia aia nu e normală, nu e meritată și că nu e ceva ce trebuie să îndure. Se luptă să-și schimbe situația. Îl confruntă pe bărbat, spune ce crede și ce simte.

La final, situația ei pare să fie aceeași precum cea inițială, dar, de fapt, multe s-au schimbat: ea are mai multă putere în relație și poate o va folosi pentru a-și crea un context mai favorabil, iar noi, ca spectatori, am înțeles că regizorul ne-a transmis un “așa nu” ca morală a poveștii.

Asta așteptam și de la Cristi Juncu la finalul spectacolului “Legături primejdioase”. Motivul pentru care-am rezistat până la final a fost speranța că acest comentariu-morală o să vină. Am așteptat degeaba, nu a venit.

Conrad Mericoffer și Andreea Mateiu, Ultimii

Ce înseamnă, de fapt, să fii responsabil în fața suferințelor minorităților

Faptul că mă întreb de ce acest regizor a procedat așa de iresponsabil, în loc să facă mai bine, i-ar face pe unii să se simtă îndreptățiți să mă acuze de cenzură prin corectitudine politică (political correctness sau PC, dacă vedeți pe undeva pe internet).

Pentru unii, mai ales pentru bărbații maturi care nu provin dintr-o minoritate, cei care se bucură de putere în structurile societății, această cenzură a corectitudinii politice înseamnă că nu mai au voie să vorbească într-un mod iresponsabil despre subiecte ca abuzul și discriminarea sau chiar să le folosească, ca instrumente pentru menținerea status quo-ului care le dă putere, așa cum își doresc, adică fără să fie contestați.

Cum ar fi domnul Andrei Pleșu, care a anunțat recent că se retrage din viața publică din cauza acestei noi forme de cenzură prin corectitudine politică care dă întâietate la dezbatere și cercetare temelor legate de discriminare și minorități. Despre asta, într-un episod viitor.

Când repetăm, necritic, erorile și stigmatizările trecutului

Nu zice nimeni să anulăm tot ce s-a zis și s-a făcut până acum, în cazul ăsta în cărți, spectacole și filme, pentru că nu se mai potrivește cu vremurile noastre. E vorba doar despre a recunoaște greșelile trecutului, despre a învăța din ele și despre a înceta să le repetăm.

Ești condamnabil dacă repeți greșeala, conștient fiind de lucrurile noi pe care le-ai aflat, dar pe care tu alegi să le ignori că așa te-ai obișnuit și ți-e lene să schimbi povestea, că schimbarea cere efort.

Or, revenind la spectacolul nostru care m-a supărat așa de tare c-am scris atâtea pagini (apropo, meritați un premiu pentru că ați ajuns până la sfârșit), cum se justifică și unde e valoarea lui artistică dacă tot ce face e să pună pe scenă un text depășit și răscunoscut, căci a fost prezentat publicului în aceeași formă de multe ori?

Ce aduce în plus montarea care pune pe scenă ceva ce știam deja, fără să adauge comentarii și intervenții care să pună întâmplările și personajele în perspectiva cunoștințelor dobândite ca societate în cei 237 de ani, inclusiv ultimii doi ani, de când, încurajați de mișcarea #metoo, încercăm să învățăm noțiuni precum consimțământul?

Nu vreau să dau sentințe, ci doar să întrețin, din perspectiva mea feminin-subiectivă, o conversație care, cred eu, trebuie purtată.

E sau nu e arta responsabilă de efectele pe care le are în societate?


Citește și:

Fiului unui primar PSD i s-a mărit salariul cu 400% în doi ani! Absolvent de Sport, Dragoș Panțeru câștigă 2.000 euro pe lună, ca șef la o mică unitate de asistență medicală comunală!

 
 
Close
Close
Închide