În tetralogia dedicată transformărilor profunde ale planetei sub acțiunea distrugătoare a oamenilor, din care, până acum, au apărut primele două romane, Maja Lunde imaginează un viitor al lumii în care apa devine cel mai de preț element, pe care viitorii locuitori ai planetei se vor lupta, chiar la propriu.

Cartea săptămânii | În romanul „Istoria apelor”, europenii viitorului se luptă pentru apă. Fragment în exclusivitate din noul volum semnat de Maja Lunde
Maja Lunde. foto: Oda Berby_web

„Istoria apelor” este al doilea roman din această tetralogie climatică și a fost publicat recent în limba română, tradus din norvegiană de Ivona Berceanu, la Editura Humanitas, în colecția Raftul Denisei. Primul roman al seriei, „Istoria albinelor”, a fost bestseller internațional.

Pe scurt, noul roman al scriitoarei norvegiene spune povestea unei Europe a viitorului deșertificate, în care se duc războaie pentru apă.

Povestea se derulează pe două planuri. În primul, petrecut în anul 2017, personajul principal este Signe, o femeie din Norvegia, care, după ce a luptat toată viața pentru protejarea naturii, pornește, la bordul unui velier, într-o călătorie plină de peripeții până la Bordeaux.

Celălalt plan ne poartă în 2041, unde David și fiica sa, Lou, străbat Europa aridă, pustiită de război și depopulată. Și-au părăsit orașul natal și familia din cauza unui incendiu. Ajunși aproape de Bordeaux, descoperă un velier (aici cele două planuri ale poveștii se întâlnesc) și refac o călătorie plină de surprize.

Libertatea face publici banii de publicitate încasați de Ringier de la Guvern: la 300 de angajați, campania a cumulat 500.000 de euro pe 6 luni
Recomandări
Libertatea face publici banii de publicitate încasați de Ringier de la Guvern: la 300 de angajați, campania a cumulat 500.000 de euro pe 6 luni

Iată un fragment din noul roman „Istoria apelor”

Cartea săptămânii | În romanul „Istoria apelor”, europenii viitorului se luptă pentru apă. Fragment în exclusivitate din noul volum semnat de Maja Lunde

SIGNE

Ringfjorden, Sogn og Fjordane, Norvegia, 2017

Nimic nu putea stăvili apele, pe care le puteai urmări de la stânci până la fiorduri; din zăpada care cădea din nori și se așternea pe vârfurile munților, până la aburul care se ridica deasupra mării, transformându-se din nou în nori.

În fiecare iarnă ghețarul creștea, acumula zăpadă, în fiecare iarnă creștea așa cum trebuia, și în fiecare vară se topea, se scur­gea, se transforma în picături, picăturile se adunau în pâ­râ­iașe, conduse de gravitație, șuvoaiele se contopeau și se transformau în cascade și în râuri.

Existau două sate care împărțeau un munte și un ghețar, noi împărțiserăm muntele și ghețarul de la începutul în­ceputu­rilor. O parte a muntelui era verticală, unde se afla cas­­­cada Søsterfossene, prăvălindu-se 711 metri drept în jos, spre lacul Eide, o apă adâncă şi verde care i-a dat satului nu­mele său, Eidesdalen, și care a dăruit fertilitate animalelor și oa­me­nilor de acolo.

Veteran din al Doilea Război Mondial, despre ce înseamnă să fii în linia întâi: „Războiul e un potop. Devii sălbatic, nu mai ești om”. Dorința lui de 1 Decembrie
Recomandări
Veteran din al Doilea Război Mondial, despre ce înseamnă să fii în linia întâi: „Războiul e un potop. Devii sălbatic, nu mai ești om”. Dorința lui de 1 Decembrie

Eidesdalen, satul lui Magnus.

Din Eidesdalen nu se vedea fiordul, oamenii nu erau obișnuiți să simtă gustul sărat pe buze. Sarea nu venea purtată de vânt și nu ajungea niciodată acolo, nu mirosea a mare acolo sus pe culmi. Dar ei aveau apele lor, apa fără gust, apa care făcea ca totul să rodească și lui niciodată nu i-a lipsit marea, după cum avea să spună el mai târziu.

Cealaltă parte a muntelui era mai blândă, mai puțin abruptă, aici apa se aduna în râul Breio, râul somonului, râul cascadelor, al midiilor de apă dulce, croindu-și drum printr-o fisură, săpându-și această fisură, prin milioane de picături, în fiecare secundă, toamna, în ape repezi și în porțiuni calme și alune­coase. Când strălucea, se transforma într-o fâșie stră­lucitoare de sine stătătoare.

Povestea ieșencei care și-a deschis un restaurant românesc în Japonia, de 1 Decembrie: „Vă aştept oricând cu o ciorbiţă caldă, cu un vin fiert”
Recomandări
Povestea ieșencei care și-a deschis un restaurant românesc în Japonia, de 1 Decembrie: „Vă aştept oricând cu o ciorbiţă caldă, cu un vin fiert”

Breio își urma cursul până la Ringfjorden, iar acolo, în satul de la nivelul mării, râul se contopea cu apa sărată. Acolo apa din ghețar devenea una cu marea.

Ringfjorden, acela era satul meu.

Și apoi apele se uneau, apa din ghețar și apa din mare, înainte ca soarele să cheme din nou picăturile către el, atră­gân­du-le prin aer sub formă de aburi, tot mai sus, către nori, acolo unde scăpau de forța gravitației.

Acum eu m-am întors. El m-a forțat să mă întorc la Blåfonna, ghe­țarul care odinioară fusese al nostru. Când am ajuns la Ringfjorden, vântul nu bătea deloc, deci am fost nevo­ită să merg cu motorul pornit pe ultima porțiune, iar dudui­tul mo­to­­ru­­lui acoperă orice alt zgomot, Albastru alunecă pe luciul apei, lăsând în urma lui doar mici ondulări pe suprafață.

Nu voi putea uita niciodată acest peisaj. „El te-a creat, Signe“, mi-a spus odată Magnus, convins fiind că peisajul își pusese amprenta asupra mea, în felul în care merg, cu miș­cări sacadate ale picioarelor, de parcă mereu aș fi călcat pe un deal, fie în sus și în jos. Nu sunt făcută pentru drumuri drepte, eu de aici mă trag, dar întotdeauna mă ia prin sur­prindere ori de câte ori îl revăd: culmile, cascadele, liniile ver­ticale și cele orizontale.

Oamenii vin de departe ca să vadă această natură și li se pare că peisajul este frumos, uimitor, uluitor. Ei stau pe niște vapoare ale căror punți sunt mari ca niște terenuri de fotbal, în timp ce uriașele motoare diesel scuipă gaze de eșapament, și se uită acolo și arată cu degetul și se uită spre apa limpede și albastră, spre dealurile mereu de o culoare verde-irlandez, unde căsuțele mărunte se agață de fiecare loc unde pământul este înclinat la mai puțin de patruzeci și cinci de grade și mai mult de o mie de metri deasupra lor tronează munții, marginile sfâșiate și ascuțite ale pământului, se ridică spre văzduh, cu acest strop de alb pe care turiștii îl iubesc, zăpada, care se află acolo, pe versanții orientați spre nord, fie iarnă, fie vară.

Însă turiștii nu văd Søsterfossene, sau stânele de vară de pe Sønstebø, ele au dispărut de multă vreme, și nu pot vedea râul Breio, acesta a dispărut cel dintâi, cu mult înainte de sosirea bărcilor, cu mult înainte ca americanii și japonezii să apară cu telefoanele și aparatele lor de fotografiat cu obiec­tive profesionale. Țevile prin care trec apele fostului râu de odinioară se află sub pământ, iar stricăciunile produse prin lucrările de săpătură au fost încet acoperite de vegetație.

Eu stau cu mâna pe eche, mențin viteza redusă, în timp ce mă apropii de sat, trec de centrala de curent, o impună­toare și singuratică clădire din cărămidă pe malul apei, greoaie și întunecată; un monument al morții râului și al cascadei. De acolo, liniile de înaltă tensiune se extind în toate direcțiile, unele dintre ele chiar deasupra fiordului. Până și asta li s-a permis să facă.

Motorul acoperă orice zgomot, dar îmi amintesc zgo­mo­tul liniilor de înaltă tensiune, zumzetul lor slab, pe vreme umedă, apa împotriva electricității, un scârțâit, de la care me­reu mi s-a făcut pielea ca de găină, mai ales pe întuneric, când poți vedea cum scânteiază.

DAVID

Timbaut, Bordeaux, Franța, 2041

Am străbătut tabăra în grabă. Fețe transpirate peste tot. Străini, doar străini.

Avusesem atâția oameni în jurul meu mai demult.

O soție, doi copii, părinți, socri, o soră.

Sora mea mai mare și cu mine, Doamne, cum ne mai certam când eram mici! Pentru orice. Alice nu m-a lăsat nici­odată să câștig. O vreme am crezut că ar fi trebuit să mă lase să câștig. Ar fi avut posibilitatea asta. Fiind mai mare, ea era la putere. Cel mai mare dintre frați deține întotdeauna puterea. Și responsabilitatea.

Dar, dacă m-ar fi lăsat să câștig, probabil că ar fi modificat regulile de joc dintre noi. Pentru că noi ne certam, într-un mod ciudat, de parcă ne-am fi dorit să o facem, pentru că toți frații se ceartă. Este atât de simplu! Mult mai ușor decât să fim buni unul cu celălalt.

Ea întotdeauna a fost mai mare decât mine ca vârstă. Mult mai mare. După ce s-au născut copiii mei, din anumite motive, vârsta noastră parcă s-a uniformizat. Era ciudat că ea încă ducea o viață de om tânăr, în timp ce eu schimbam scutece și încălzeam biberoane pentru copii. Dar acum, după lunile care au trecut, mă gândeam la ea din nou ca fiind mai mare decât mine. Nu mai în vârstă, ci mare.

Alice, sora mea mai mare… Nici ea nu știam unde este. Sora mea cea bună, cea pricepută la cuvinte, isteață la mate­matică, cu mâini dibace. Ea construia lucruri întruna. Nu, proiecta lucruri, dar niciodată nu avusese ocazia să devină inginer așa cum își propusese. Criza i-a zădărnicit pla­nurile. Ea a creat atât de multe, o moară de vânt în grădină, o casă de andocare alimentată cu energie solară, a câștigat un concurs de inventatori la școală. Unde era ea acum?

Familia mea. Alice, mama, mătușile mele. Bunica și buni­cul. Eduard, singurul meu prieten pe umărul căruia plânse­sem vreodată. Unde era? Unde erau toți aceștia?

Iar tata… tatăl meu mult prea bătrân? Cu corpul lui șovăitor, cu mersul lui împleticit? Tata era mai dur decât crezusem, deoarece oamenii ca el nu supraviețuiesc de obicei caniculei de vară. Sute de mii de persoane în vârstă și-au pier­dut viața în ultimii ani din cauza căldurii. Mai ales noap­tea, trupurile bătrâne, din cauza supraîncălzirii, nu-și mai găseau liniștea. Dar tata era în viață. Canicula nu l-a afectat și pe el, ca pe noi ceilalți.

Fusesem supărat pe el de atâția ani. Supărat pe el că făcuse un copil mult prea târziu. Atât de târziu, încât nu mai era în stare să fie tată. Nu era capabil să facă lucrurile pe care un tată ar trebui să le facă, ceea ce făceau ceilalți tați. Să mă arunce în sus și să mă prindă, să se hârjonească cu mine, ridicând vocea la mine când făceam o boacănă.

Alice fusese suficientă pentru el, o fată prudentă, ordo­nată, rareori murdară. Eu eram prea mult pentru el. În prezenţa lui tata mă simțeam neîndemânatic și stângace. Dificil și vânjos. Făceam prea multă gălăgie, mișcări prea ample. El nu mi-a spus-o niciodată, dar încă eram un țânc când am început să observ cum dispărea din cameră imediat după ce intram eu. Suspinele lui. Cum își lua cartea, întotdeauna ținea câte o carte, ca să-și ascundă fața, se folosea de ea ca de un scut.

Nici măcar nu m-a putut ghida în anii de școală, nu și-a dat seama de nerăbdarea mea, de confuzia mea în ceea ce privea literele. El nu fusese niciodată așa. Obișnuiam să cred că el dintotdeauna a fost bătrân. Și am fost al naibii de supă­rat pe el tocmai din această cauză.

Și totuși. Acum nu-mi puteam imagina lumea fără corpul său bătrân, leneș, fără suspinele și privirea lui milenară. Mărunțelul meu tată bătrân. Renunțasem la el prea curând. Aș fi putut încerca să mă apropii din nou de el. Ar fi trebuit să fac asta. Cât încă mai avusesem timp.

Ar fi trebuit să mă gândesc că avea un motiv pentru care a supraviețuit, și că eu eram norocos să-l am.

Dar apoi ei au plecat, el și mama. Într-o zi din octombrie a anului trecut, au împachetat tot ce aveau în casă, au pus cearșafurile peste mobilier și au încuiat ușa. Urmau să ia tre­nul spre Paris, unde mama avea un văr. Și Alice s-a dus cu ei. De acolo, au sperat să treacă mai departe. În luna mai am primit ultimul mesaj de la ei, nu li se dăduse drept de șe­dere nicăieri, și încercau să ajungă în Danemarca pe cont propriu. După aceea… Nimic.

Mergeam repede. Am străbătut holurile. Toaletele.

Am tras aer în plămâni. Tată… încetează să te mai gândești la el, trebuie să te oprești să te mai gândești la el. La tata. La mama. La Alice.

Erau prea mult. Ei erau prea mulți. Nu puteam să sper pentru atât de mulți oameni. Doar la Anna și la August mă puteam gândi. La fețele lor, la mirosul lui August, la gângu­ritul lui, la scobitura din gâtul Annei, unde să mă ascund. Doar la ei doi. Trebuiau să reziste și ei. Dacă îi aveam pe ei, aveam să mai rezistăm.

— Unde mergem, tati?

Lou alerga pe lângă mine, străduindu-se să țină pasul.

— Tata?

— Nu știu. Afară.

Am tras aer în piept. Am încercat să-i zâmbesc.

— Facem doar o mică plimbare.

Ea nu prea avea chef, vedeam asta pe fața ei. Dar n-a pro­testat. Doar m-a prins tare de mână. Oriunde mergeam eu, ea venea cu mine.

Am ieșit cu pași mari.

Citeşte şi:

Copiii unor imigranți turci, “părinții” vaccinului anti-COVID de la Pfizer/ BioNTech. Pasionați de cercetare, au lucrat în laborator și în ziua nunții!

Este posibilă o “revoluție a traficului” în următorii patru ani? Avertismentele specialiștilor pentru Nicușor Dan

Studiu: Unu din cinci bolnavi de COVID-19 dezvoltă tulburări psihice, în 3 luni de la infectare

ȘOCANT! Ce a pățit a doua zi fotbalista care a sfidat omagiul pentru Maradona și l-a făcut violator
PARTENERI - GSP.RO
ȘOCANT! Ce a pățit a doua zi fotbalista care a sfidat omagiul pentru Maradona și l-a făcut violator
GEST FABULOS făcut de Monica Gabor pentru Irinel Columbeanu după ce acesta a ajuns sărac lipit
PARTENERI - PLAYTECH
GEST FABULOS făcut de Monica Gabor pentru Irinel Columbeanu după ce acesta a ajuns sărac lipit
Horoscop 1 decembrie 2020. Berbecii trebuie să fie ei cei rezonabili, care caută soluții, nu motive de gâlceavă
HOROSCOP
Horoscop 1 decembrie 2020. Berbecii trebuie să fie ei cei rezonabili, care caută soluții, nu motive de gâlceavă
Noi simptome asociate infectării cu SARS-CoV-2. Primele semne care ar trebui să ne atragă atenția
Știrileprotv.ro
Noi simptome asociate infectării cu SARS-CoV-2. Primele semne care ar trebui să ne atragă atenția
ŞOC! Băiatul care a prevestit pandemia anunţă o nouă TRAGEDIE pentru omenire. Ce urmează să se întâmple între decembrie 2020 şi martie 2021
Telekomsport
ŞOC! Băiatul care a prevestit pandemia anunţă o nouă TRAGEDIE pentru omenire. Ce urmează să se întâmple între decembrie 2020 şi martie 2021