Scriitoare de cărți pentru copii: „Textele sunt disecate la orele de literatură ca la abator, doar mațele și putoarea mai rămân de ele”

„Există această spaimă ca nu care cumva copilul să rateze un prag de trecere, să nu care cumva să i se trântească în față „ferestrele de oportunitate”. D-aia trebuie dat la balet, la tenis și înot, la trei limbi străine, dintre care două să fie chineza și araba, la robotică și educație financiară”. Victoria Pătrașcu este din genul celor care spun lucrurilor pe nume. 

Grația din textele pentru cei mici devine bisturiu când pe masa de discuții este expusă tema literaturii pentru copii. „Nu se face nimic nici pe partea de educație a lecturii. Din școală lipsesc cărțile pe care copiii le citesc acasă, iar textele literare sunt disecate la orele de literatură ca la abator, doar mațele și putoarea mai rămâne de ele. Cum să guști literatura dacă nu ai fost învățat să o citești, să o înțelegi, să o lași să te modifice interior?”

 Un interviu cu una dintre cele mai îndrăgite autoare din literatura contemporană pentru copii din România.

• Potrivit site-ului Cartepedia.ro, Victoria Pătrașcu are o experienţă de peste un deceniu ca redactor în presă, iar din 2007 se ocupă de proiecte educaţionale destinate, în mare parte, copiilor. În septembrie 2007 a obţinut premiul al II-lea la concursul de dramaturgie „100, 1000, 1000000 de poveşti”, organizat de Teatrul Ion Creangă, cu piesa „O poveste cu Bulbuc/Care intră în bucluc”. A publicat Ziua în care a fugit somnul (Nemira, 2008), o carte pentru copii de 4-8 ani, realizată în colaborare cu ilustratoarea Irina Dobrescu și Stejarul pitic, cel mai bun tătic (Cartea Copiilor, 2012) în colaborare cu ilustratoarea Livia Coloji. A fost inclusă, alături de alţi autori români contemporani de literatură pentru copii, în antologia „Bookătăria de texte şi imagini”, editată de Clubul Ilustratorilor în 2009.

Recomandări

Prima reacție a TikTok, după acuzațiile privind conturile false care l-au promovat pe Călin Georgescu înaintea alegerilor prezidențiale

„Bunica, biata de ea! Țin minte cum ne-a citit, luni la rând, din «Ciopârțilă»”

Vasile Ernu: Dragă Victoria Pătrașcu, spune-mi, te rog, cum ai decis să devii scriitoare de cărți pentru copii? O meserie deloc simplă. Să scrii pentru copii e mult mai greu decât să scrii decât pentru cei mari? Pe ei nu prea ai cum să-i minți…
Victoria Pătrașcu: Primesc această întrebare destul de des și de fiecare dată mă lasă descumpănită. Nu cred că decizi să devii scriitor, nici de adulți, nici de copii. Nu cred că te trezești într-o bună dimineață cu această idee stranie în cap. Cred că, mai degrabă, pur și simplu ți se întâmplă.  

Dar, ca să îți răspund la întrebare, pe mine m-a pasionat foarte tare povestitul. Am fost privilegiată să mă nasc într-o familie de iubitori de literatură și de cărți. Mai toți erau mari povestitori. Am fost expusă de mică la literatură, iar tatăl meu, care scrie teatru, ne dramatiza poveștile sau ne „monta” scenete care aveau ca personaje principale jucăriile preferate. 

Țin minte cum la masa din sufrageria bunicilor mei trăgea fața de masă vișinie, pentru a nu fi zărit, și mânuia păpușile, ursuleții și mașinuțele noastre. Brusc, lucrurile banale prindeau viață, se mișcau, ne vorbeau.

Victoria Pătrașcu:

Recomandări

Schimbarea la față a PNL și PSD. Calculele pentru aducerea în față a lui Ilie Bolojan și Victor Negrescu ANALIZĂ

Nu îmi mai aduc aminte subiectul acelor piese, dar îmi aduc aminte uluirea și încântarea pe care le simțeam, dorința ca bucățica aia de timp în care o lume imaginară se construia pe scândura unei mese să nu se termine niciodată. 

Așa că, prin imitație, am început la rându-mi să spun povești prietenilor mei, să îmi exersez puterea de a-i ține cu ochii mirați și curioși. Îmi plăcea puterea pe care o simțeam atunci când inventam lucruri și eram crezută. Nu mi-am dorit să scriu neapărat pentru copii. Și asta mi s-a întâmplat. 

Dar nu am regretat o clipă, deși nu a fost ușor deloc, mai ales la început. Mi-au plăcut și încă îmi plac provocările pe care le presupune scrisul pentru copii, fie că este dramaturgie, proză sau poezie. Îmi place libertatea pe care mi-o dă scrisul la o poveste, chiar și constrângerile care mă țin în priză și mă motivează să găsesc soluții. Și, da, este și greu. Învârtesc uneori și o jumătate de an o poveste în cap până să o pun pe hârtie. 

– Pe tine ce cărți din copilărie te-au marcat? Care sunt modelele tale de autori la acest capitol? Ai și ilustratori preferați?
– Copilăria mea a fost în perioada comunistă, iar cărțile pe care le-am avut erau cele care apăreau atunci. Cred că au apărut multe cărți valoroase, unele remarcabile. Am citit înainte de a ajunge la școală, dar multă vreme ne-a citit bunica. Biata de ea! Țin minte cum ne-a citit, luni la rând, din „Ciopârțilă”, cartea lui Tiberiu Utan. 

Recomandări

Atuurile Elenei Lasconi în fața lui Călin Georgescu. „Bătălia este pe viață și pe moarte”

Eu și fratele meu făcusem o pasiune pentru această carte. Ca să scape de noi mai repede, bunica Bel mai sărea peste pagini, dar eu și fratele meu, ca niște polițiști neîndurători, o întorceam din drum și o obligam să ne recite versurile peste care sărise. Am avut multe cărți preferate: „Vrăjitorul din Oz”, ediția cu ilustrațiile lui Iacob Desideriu, seria cu „Luna Betiluna și Dora Minodora”, cărțile scrise și ilustrate de Anamaria Smigelschi, „Tartarin din Tarascon”, cu desenele lui Val Munteanu, „Din poveștile Asiei”, „Bertoldo și Bertolino”, ilustrate de Silviu Băiaș….Simt că nu mă pot opri ☺. 

Cum să nu amintesc „Trei povești minunate” de Regina Fabiola sau „Talismanul de safir” al Elvirei Bogdan, ambele ilustrate de Coca Crețoiu. Cum aș putea să uit râsul sănătos din vremea când citeam „Munchhausen” (ilustrații Eugen Taru) sau „Cei trei veseli năpârstoci” ai lui Vlad Mușatescu. Nu mai spun de „Vântul din lună”, de Eric Linklater, tradusă minunat de Frida Papadache, o carte care a ajuns la mine fără ultimele pagini și care m-a obligat să îi inventez zeci de finaluri.

„Cei mici învață din ceea ce faci, nu din ceea ce le spui”

– Spune-mi te rog ce ar trebui să aibă o carte pentru copii ca să-i țină aproape? Ce așteaptă copiii de la o carte?
– Mă tem de generalizări. Aș vrea să înțelegem că și copiii sunt oameni☺. Cu personalități diverse, cu gusturi diverse. Nu putem să îi luăm ca un tot. Mă enervează teribil așezarea în cutiuțe a oamenilor: „te-ai născut după 2000, ești plăpând”, ”te-ai născut în 90, ești sictirit pe viață”. Nu e capcană mai mare decât această simplificare. 

Copiii vor căuta în cărți lucrurile de care au nevoie. Pentru unii va fi interesantă o carte SF, alții vor vrea o carte cu aventuri, alții vor căuta umorul, iar alții, poezia. Tocmai de aceea ar fi o idee bună ca părinții să meargă cu ei în librării și să nu mai aleagă în locul lor. Și să le arate că sunt îndrăgostiți de cărți, dacă sunt. 

Pentru că cei mici învață din ceea ce faci, nu din ceea ce le spui. Cred că dificultatea va fi, în următorii ani, nu să aleagă cărți, ci să îi ținem aproape de cărți. Pentru asta este nevoie de liniște și așezare. Și de răbdare. Din păcate, gratificarea instantanee pe care o primesc de la ecranele din viața lor nu ajută. Nici disoluția familiei extinse, nici agitația și încrâncenarea adulților din viața lor. 

„Nu știu dacă este o idee bună să le dăm chiar totul”

– Dar părinții așteaptă ceva? Am observat că noi, părinți fiind, uităm că am fost copii și vrem să-i pregătim pentru ceva anume, să citească ceva util? Omorâm cumva povestea prin acest pragmatism excesiv? E un conflict între ce vor copiii și ce dorim noi, „oamenii mari”?
– Ce detectez în întâlnirile pe care le am cu copiii, cu părinții și profesorii este o foarte mare anxietate. O spaimă cronică. Ne culcăm înfricoșați, ne trezim înspăimântați. Și când apare spaima, uităm să fim raționali și cumpătați. 

Un copil înseamnă într-adevăr o mare responsabilitate, înțeleg dintr-un anumit punct de vedere angoasele părinților de azi, lipsiți de ajutor și care își doresc TOTUL pentru copiii lor. Dar nu știu dacă este o idee bună să le dăm chiar totul. Poate e bine să găsim un echilibru între ceea ce facem pentru ei și ceea ce fac ei înșiși pentru ei. Și să le acordăm un dram de încredere. 

Există însă această spaimă ca nu care cumva copilul să rateze un prag de trecere, să nu care cumva să i se trântească în față „ferestrele de oportunitate”. D-aia trebuie dat la balet, la tenis și înot, la trei limbi străine, dintre care două să fie chineza și araba, la robotică și educație financiară. Vrem să citească doar cărți „bune”, eventual seria Harry Potter la 2 ani, dar și să facă exerciții din Gazeta Matematică la clasa pregătitoare. Asta mi se pare că este calea cea mai sigură către epuizare și depresie. De altfel, vedem și statisticile ce ne arată. 

Cărțile, indiferent că sunt pentru oameni mari sau pentru copii, sunt oglinzi pentru tine sau ferestre către alții. Nu ai cum să știi cine ești decât dacă cei din jurul tău îți dau răgazul să cauți și să încerci. Și, oricât de mult ne-am dori să ne semene copiii, uneori ei sunt „departe de trunchi” și au alte gusturi și alte preocupări. Datoria noastră este să îi iubim așa cum sunt, să fim atenți la darurile și pasiunile pe care le au, să le cultivăm calitățile și să nu le mai schilodim sufletele, încercând să îi facem cum am vrea noi să fie.

„Copiii nu au citit niciodată atât de mult ca în zilele noastre”

– Eu, crescut cu literatura clasică de copii și după cu cea clasică pentru tineret (anii ‘70), recunosc, că atunci când am făcut o mică cercetare să văd ce citesc tinerii actuali – 10-14 ani – mi-am dat seama că nu mai știu nimic, că totul s-a schimbat enorm de mult. Există o schimbare imensă în acest domeniu. Cum s-a schimbat cartea pentru copii și tineret în ultimii ani, care sunt trendurile globale? Poți să ne spui puțin despre acest lucru?
– Aceste ultime decenii corespund unei adevărate epoci de aur a literaturii pentru copii cam peste tot în lume. Epocă de aur creativă, în primul rând. Se pare că literatura pentru copii a devenit terenul unor experiențe artistice și estetice deosebite, ridicând destul de des problema limitelor: limite care pot fi spuse, văzute, lizibile de către copilul însuși.

Fantasy-ul ocupă locul de frunte în clasament. Mai ales seriile, așa cum au fost Harry Potter, Divergent sau saga Amurg, de Stephenie Meyer. Mai sunt apoi romanele grafice și cărțile BD, care sunt considerate de către specialiști ca fiind noile cărți „la modă” pentru copii și adolescenți. Sunt cărți care îmbină grafica și textul într-un mod care se pliază mai bine pe apetența pentru vizual a noilor generații.

Sunt cărțile cu realitate augmentată, cărți care ies din granițele copertelor, cu personaje care evadează de pe pagini în ecrane pentru a rezolva diverse lucruri și care se întorc apoi în carte.

Cum spuneam, au fost dinamitate niște granițe, niște limite. Pentru unii dintre noi, născuți și crescuți în era analogică, pare o barbarie ca o carte să nu se mai citească de la stânga la dreapta și de sus în jos, să nu aibă text deloc sau să aibă o tabletă drept apendice și, astfel, să devină practic infinită. 

Și în privința subiectelor abordate în cărți, asistăm la schimbări. Subiecte de actualitate, cândva considerate tabu în literatura pentru copii, și-au făcut încet-încet loc. Sunt cărți care vorbesc despre agenda zilei, despre probleme ecologice, despre război, despre mișcări sociale, despre lupta pentru anumite drepturi.

Nu știu ce va rămâne din acest iureș, dar cert este că, potrivit cifrelor, copiii nu au citit niciodată atât de mult ca în zilele noastre, iar editurile și autorii pentru copii nu au vândut niciodată atât de mult.

„Textele literare sunt disecate la orele de literatură ca la abator, doar mațele și putoarea mai rămâne de ele”

– Dragă Victoria, spune-mi, te rog, cum vezi tendințele actuale din cartea românească pentru copii? Are ceva specific? E diferită de cea globală? Cum stăm la domeniul carte pentru copii scrisă și ilustrată de autori și ilustratori români? Ce ai recomanda tu?
– S-au făcut pași consistenți în ultimii ani pentru a acoperi distanța ce ne desparte de țările cu tradiție în editarea și publicarea de carte pentru copii. S-a tradus mult, uneori au fost publicate cărți la scurt timp după apariția lor în țara de origine. Totuși se bâjbâie în continuare mult. 

Nu văd în lumea cărții pentru copii prea multă coerență, colecții și gândire pe termen lung. Cu mici excepții, editurile caută să scoată cărți care să se vândă, adică să răspundă gustului publicului. Experimentele reprezintă un risc și o potențială pierdere pe care un editor român nu și le permite. 

Nu se face nimic nici pe partea de educație a lecturii. Din școală lipsesc cărțile pe care copiii le citesc acasă, iar textele literare sunt disecate la orele de literatură ca la abator, doar mațele și putoarea mai rămâne de ele. Cum să guști literatura dacă nu ai fost învățat să o citești, să o înțelegi, să o lași să te modifice interior?

În acest scenariu, scriitorii pentru copii fac ce pot. Scriu și deseori reușesc să și publice. Uneori sunt și cumpărați, mai ales dacă editura face efortul de a-i promova. Există scriitori care au reușit să își facă fani și să aibă un public fidel. Olguța, eroina lui Alex Moldovan, este iubită de la Iași la Constanța. La fel se întâmplă cu Rostogol, porcușorul Laviniei Braniște, cu Domnișoara Poimâine a Adinei Rosetti, cu Țup al lui Alex Donovici sau cu zecile de personaje haioase din poeziile lui Carmen Tiderle. 

Pe lângă cărțile care au mulți fani și care sunt recomandate de fiecare dată pe grupurile online ale iubitorilor de cărți, aș propune părinților să iasă din zona de confort și să deschidă și cărțile care ies din tiparele cunoscute și în jurul cărora nu se face atâta gălăgie. Unele dintre ele sunt mici comori. 

Aici, într-un top personal și cât se poate de subiectiv, ar intra: „Duminica pierdută” a Ilenei Surducan, „Povești din calendar” (Iulia Iordan & Vero Neacșu), ”„Epoca mea de aur” de Daniel Horea, „Dejunul unei frunze” de Marina Debatistta, „Băiețelul care se putea mușca de nas” (Alex Moldovan & Irina Georgescu), „Spune-mi Eli” de Dan Ungureanu, ”„Cartea cuvintelor dispărute” (Mircea Stanciu & Maria Brudașca).

„Trăim în altă lume, care se mișcă din ce în ce mai repede, iar biologia nu ne ajută, nu putem să ne adaptăm atât de iute”

– Dar cum a evoluat publicul? Căci e clar că la presiunea tehnologiei și a vizualului interactiv – jocuri, filme, internet – imaginarul a căpătat noi dimensiuni….
– Când ne referim la public, trebuie amintit că literatura pentru copii, mai ales cea destinată celor mici, trece prin două site: cea a părintelui și cea a copilului. 

În cazurile fericite, copilul și părintele formează o echipă, iar părintele îl însoțește pe copil în descoperirea literelor, a cărților, a literaturii. Acolo unde există un dezechilibru de putere, iar părintele consideră că „puiul lui” trebuie să înghită doar ceea ce consideră el că e bun pot apărea în timp tensiuni și chiar un refuz al copilului de a mai citi. 

Cred că o soluție ar fi să regândim relația cu copiii și cu cărțile și să schimbăm măcar din când în când fluxul. Să nu mai meargă doar de la părinte către copil, ci și invers. Poate am putea să învățăm și noi de la ei. Sau am putea măcar să punem întrebări, să construim în familiile noastre o cultură a dialogului în care să fim genuin interesați de alegerile și preferințele copiilor. Din acest dialog am avea cu toții de câștigat. Cred că și argumentele noastre pro sau contra ar putea provoca în mintea lor întrebări și curiozități.

Un lucru clar este că tehnologia ne-a schimbat viața în feluri în care nici nu visam acum treizeci de ani. Trăim în altă lume. O lume care se mișcă din ce în ce mai repede, iar biologia nu ne ajută, nu putem să ne adaptăm atât de iute la tot ce se întâmplă în jur. Copiii noștri sunt mai antrenați și par să reacționeaze mai vioi la schimbare. Nu comentez dacă ăsta este un fenomen bun sau rău, doar că se întâmplă, e în fața noastră și nu putem să-l ignorăm. 

Victoria Pătrașcu:

Deocamdată vedem că apariția digitalului nu a dus la dispariția cărților. Digitalul chiar reinventează și îmbogățește relația noastră cu cărțile: e-readers, biblioteci de împrumut online, realitate augmentată etc. Citirea în era digitală este o experiență interactivă care se bazează pe cartea de hârtie mai des decât o elimină. Este însă adevărat că tehnologia schimbă și modul în care scriem și spunem povești. Suntem în plin proces. Vom vedea unde ne duce.

„Cred că e un calvar să locuiești luni de zile într-o poveste care nu-ți place”

– Un element important este ilustrarea de carte, imaginea. La o carte pentru copii, mai ales azi și mai ales pentru cei mici, e foarte importantă imaginea. Practic desenatorul, ilustratorul este un al doilea autor. Care este importanța ilustratorului azi?
– Ilustratorul este al doilea autor al cărții, atunci când vorbim de cartea ilustrată. Uneori este singurul autor al cărții, atunci când este autor-ilustrator, dar și când este vorba de o silent book, adică o carte doar cu imagini. 

Textul și imaginea locuiesc împreună și formează un tot. Sunt ca o un cuplu care istorisește o poveste. Uneori ne vorbește textul, alteori imaginea. Uneori imaginea adaugă un detaliu sau construiește un contrapunct. Alteori spațiul gol de pe pagină ne dă șansa să respirăm, e ca o tăcere în mijlocul unei conversații.

– Dar cum alegi tu persoana cu care lucrezi, cum alegi ilustratorul? Cum colaborezi cu el.
– Am fost privilegiată să îmi pot alege ilustratorii și le sunt recunoscătoare fiecăreia și fiecăruia în parte. Cred că au făcut ilustrații minunate, au construit personaje atașante și au îmbogățit poveștile scrise de mine. 

M-a interesat în primul rând să le placă textul meu și să-l înțeleagă. Cred că e un calvar să locuiești luni de zile într-o poveste care nu-ți place. Am căutat mai mult să le povestesc cum și de ce am scris acel text și mai puțin să le impun să deseneze într-un anumit fel. I-am lăsat să mă surprindă și să zburde în voie. Întotdeauna am avut surprize plăcute.

„Am descoperit acum ceva ani o carte despre citit…”

– Dragă Victoria Pătrașcu, cum îți explici că avem mai multe femei decât bărbați atât în domeniul autorilor de carte, cât și al ilustratorilor? Cartea pentru copii pare a fi la noi apanajul femeilor. Oare de ce?
– Nu se întâmplă doar în România, ci peste tot în lume. La noi e mai vizibil pentru că este o societate mai conservatoare, unde desenatul, cântatul, dansatul și spusul de poezii sunt considerate apanajul femeilor, niște practici lipsite de „bărbăție”. Căci, cum știm, bărbații nu plâng niciodată, nici nu desenează ☺. 

Am descoperit acum ceva ani o carte despre citit, „Read Aloud Handbook”, scrisă de Jim Trelease, un guru al cititului. El povestește în carte că statisticile americane arată că sunt mai multe femeile care citesc literatură decât bărbați. Căutând să afle care este cauza, Trelease a descoperit că băieții, crescuți mai mult de mame, că așa se întâmplă de cele mai multe ori, le vedeau citind și considerau această activitate ca fiind tipic feminină. Cred că este o explicație plauzibilă. 

De ce sunt mai multe femei care scriu literatură pentru copii? Poate pentru că sunt mai relaxate și au simțul umorului, nu se iau atât de în serios. Și nici nu trăiesc cu obsesia Nobelului.

„Cărțile pentru copii modelează minți și suflete, cresc oameni”

– Știu că ești implicată alături de alte scriitoare de carte pentru copii în Asociația De Basm, care a avut anul acesta a treia ediție a Festivalului LittleLIT. Cu ce vă ocupați și care e miza a ceea ce faceți?
– De Basm – Asociația Scriitorilor pentru Copii și Adolescenți este o poveste tare frumoasă. A început cu patru membre fondatoare – Adina Rosetti, Laura Grunberg, Iulia Iordan și cu mine – și a crescut ca în povești. 

Mă uit în spate și nici nu îmi vine să cred că suntem douăzeci și doi de scriitori aici, că am făcut patru caravane naționale în care am mers în școli și biblioteci rurale pentru a le spune povești copiilor care nu au parte de cărți și nici de întâlniri cu scriitori, că am făcut ediții Little LIT la care am avut invitați scriitori străini și că anul acesta am avut proiectul „Noi facem povești”, poate cea mai coerentă acțiune de promovare a scriitorilor pentru copii. 

Ne-am dorit și ne dorim să ducem literatura contemporană pentru copii și pe autorii ei în cât mai multe colțuri de Românie, să facem literatura accesibilă copiilor din zonele rurale și din zonele defavorizate. 

Și ne mai dorim să redăm demnitate creatorilor de literatură pentru copii, să arătăm că ceea ce fac ei nu e o joacă, ci ceva foarte important. Cărțile pentru copii modelează minți și suflete, cresc oameni.

Victoria Pătrașcu:

„Încurajarea lecturii nu se face prin vorbe sforăitoare”

– Ultimele date ne arată că, în România, numai 7 % dintre locuitori mai cumpără carte. Mulți se plâng că „tinerii nu mai citesc”. Oare așa să fie? Când se produce gustul pentru carte și când se pierde el? Mai citesc cei mici? Cum îi facem, cum îi ajutăm să citească? Să fim optiști?
– Depinde în ce parte te uiți. Dacă vorbim despre copiii din marile orașe, acolo unde există librării, biblioteci, târguri de carte și festivaluri de literatură, vom vedea că se citește pe rupte. Din păcate, cum pășim pe drumurile prăfuite din satele românești, vom găsi o realitate tristă: sate depopulate, copii care n-au văzut uneori nici măcar o carte, părinți absenți, școli care sunt doar cu numele. 

Ce facem cu cei din a doua categorie? Îi ignorăm, așa cum face statul român? Nu e păcat de atâta potențial irosit? Acești copii de la țară nu păcătuiesc decât prin faptul că s-au născut în locuri nepotrivite. Altfel, sunt curioși, isteți și inventivi. Vă pot povesti toate colegele mele, cu care am fost de la Conțești, la Viperești, de la Valea Mare la Pietrari, cum înfloresc acești copii atunci când aud pentru prima dată o poezie, cât efort și bucurie pun într-o poveste pe care o scriu cu un scriitor, cât de entuziasmați sunt când le aducem cărți noi la bibliotecă. 

Gustul pentru carte și citit se antrenează, e adevărat. Dar cum am putea încuraja cititul în lipsa cărților, a bibliotecilor, a librăriilor? Ministerul Culturii și Ministerul Educației nu au reușit să facă în treizeci de ani niște programe coerente de susținere a bibliotecilor, a cărții pentru copii, a celor care facilitează accesul copiilor la literatură. 

Încurajarea lecturii nu se face prin vorbe sforăitoare și prin declararea zilei naționale a lecturii pe 15 februarie, nici prin „ani ai cărții” prinși la butonieră în scop electoral, ci prin muncă serioasă, la firul ierbii, cu copii privați de accesul la carte și la educație. Și, da, să fim optimiști! E obligatoriu.

Victoria Pătrașcu:

Urmărește-ne pe Google News