Fragmente din „Ora Inimii”, de Irvin D. Yalom și Benjamin Yalom: „Un exercițiu de empatie”

Confruntându-se cu această circumstanță a propriei condiții, precum și cu consecințele unei pandemii ce a mutat o mare parte din viața de zi cu zi în mediul online, Irvin D. Yalom a făcut un viraj spre o practică în care a esențializat și mai mult abordarea sa aici și acum: o singură ședință de câte o ora cu fiecare pacient, online.

Cazurile de psihoterapie relatate în Ora inimii sunt câteva dintre cele în care limitările acestui nou cadru au dus la conexiuni profunde și imediate, în care dorința unui terapeut de a-și ajuta pacienții îl determină pe Yalom să dezvăluie, în cadrul ședințelor, detalii din viața personală pe care uneori le-ar fi ascuns pacienților, printre care copilăria sa traumatizantă în Washington DC, evoluția perspectivei sale asupra filosofiei și terapiei, precum și moartea recentă a soției sale, Marilyn Yalom.

Din prefața semnată de Cătălina Dumitrescu, psihoterapeută și traducătoarea cărții: „Prin intermediul sesiunilor online, Irvin Yalom și-a extins influența, conectându-se cu oameni din întreaga lume și oferindu-le acestora o șansă de a-și explora provocările cele mai intime. Diversitatea cazurilor prezentate arată, încă o dată, universalitatea suferințelor oamenilor, nevoia de conexiune și acceptare a propriei individualități, dar și nevoia de sens.

Veți putea observa reflecția intimă a procesului personal al acestuia referitor la deteriorarea memoriei – abordată cu o curiozitate științifică chiar –, cum trăiește în urma pierderii soției și ce impact au aceste experiențe în munca sa de final. Totodată, este înduioșător cum aceste sesiuni de terapie au devenit un mod de a da sens vieții sale în această etapă dificilă, scriind atât de sincer despre provocările personale pe care le întâmpină, despre ce l-a determinat să limiteze durata unui proces terapeutic, asumându-și că nu mai poate susține un om într-un proces îndelungat, dar simțind că încă mai are ceva de oferit, prin ceea ce a acumulat în întreaga sa viață, printr-o unică ședință de terapie.

E un exercițiu de empatie pe care ni-l propune spre învățare în propria noastră interioritate și de conștientizare a viitoarelor noastre neputințe. O carte ale cărei profunzime și autenticitate se vor așeza direct în inima cititorilor.”

Ora inimii- fragmente

În săptămânile care au urmat, m-am gândit adesea la moartea lui Marilyn și la a mea. Mi s-a părut cumplită plecarea ei, am trăit o furie dureroasă, care a făcut ca orice plăcere să fie aproape imposibilă timp de luni de zile. Dar acum mă surprindeam să realizez că anxietatea legată de moartea mea, o angoasă palpabilă care m-a bântuit pe tot parcursul vieții, era aproape absentă. Era ciudat, aproape dezorientant, să mă simt în mare parte eliberat de această frică familiară.

Presupun că această schimbare se datora pierderii ei și îmbătrânirii mele continue. La optzeci și nouă de ani, aproape toți cei mai apropiați prieteni erau morți. Mă simțeam ca ultima frunză rătăcită, care se agăță de o ramură toamna. Fără Marilyn, nu erau legături emoționale care să mă ancoreze atât de tare de cei vii. Copiii mei îmi erau dragi, bineînțeles, dar fiecare era preocupat de propria lui viață.

Mă făcea fericit să îi văd, dar am început să mă simt ca o povară din când în când. Le-aș lipsi, la fel cum i-aș lipsi unui grup restrâns de prieteni și studenți. Dar, având în vedere vârsta mea, tristețea care ar veni odată cu moartea mea se înscrie în firescul vieții. Această schimbare nu era complet întunecată și sumbră. Exista un alt element care m-a eliberat de multa anxietate față de moarte: am avut norocul să trăiesc o viață împlinită și cu sens.

Nu simțeam că rămân multe lucruri nerezolvate. Sfârșitul era vizibil, dar mult mai puțin înfricoșător decât mă așteptam sau decât mă temusem că va fi, timp de mulți ani. Nu a fost până când nu m-am confruntat direct cu moartea și m-am simțit împăcat cu privire la ea.

În 1980, am scris o carte numită Psihoterapia existențială, adunând multe gânduri despre moarte și mortalitate, despre modul în care acest aspect al condiției umane ne afectează pe toți și cum să privim printr-o lentilă existențială pentru a lucra cu pacienții în terapie.

Voi spune foarte pe scurt că toți trăim într-o lume incertă și ne confruntăm cu anumite frici fundamentale ale vieții, pe care le-am clasificat în: frica de moarte (putem trăi complet doar fiind conștienți că vom muri inevitabil), frica de libertate (avem libertăți enorme și suntem în cele din urmă responsabili pentru propriile alegeri în viață), frica de izolare (ne naștem singuri și vom muri singuri și totuși dorim intimitate și fuziune) și frica de lipsa de sens (existăm într-o lume confuză, în care nu există un set complet de valori, și totuși tânjim după o viață plină de sens).

(…)

În trecut, dacă aș fi văzut fața unuia dintre foștii mei colegi sau pacienți un torent de amintiri mi-ar fi inundat mintea. Nu mai era cazul. Nu recunoșteam deloc fața ei, nici nu-mi puteam aminti un singur moment din terapia noastră împreună, nicio îmbrățișare, nici despre cruzimea soțului, nimic.

Ca terapeut, m-am angajat să fiu sincer cu privire la sentimentele pe care le experimentez în „aici și acum“ și am încurajat nenumărați studenți să facă la fel. Această disponibilitate onestă de a-i oferi feedback despre cum te simți cu adevărat în relația cu pacientul și folosirea acestei informații sunt puternice și parte din metoda aici și acum, putând fi examinate împreună și fiind esențiale pentru succesul terapiei.

Dintr-odată, mă aflam în fața unei provocări enorme pentru această valoare esențială terapiei: cum aș putea să-i spun Elsei că nu îmi aminteam aproape nimic despre sesiunile noastre anterioare? Exprimase multă recunoștință, sentimente atât de puternice și pozitive despre conexiunea noastră, încât mă temeam că va fi profund rănită să știe cât de puțin îmi mai aduc aminte. Am dorit să evit să-i provoc o asemenea durere. Mintea mea căuta alternative. Aș putea minți, să o asigur că aveam o amintire clară despre ea și să încerc să mă fofilez prin conversație. O asemenea întâlnire lipsită de sinceritate părea, de asemenea, inacceptabilă.

Ce cale să aleg? M-am gândit la principala mea valoare: care ar fi cea mai bună abordare în interesul ei? Nu-mi era clar deloc. Tulburat fiind, am optat pentru o abordare oarecum confuză, încercând să evit orice mențiune despre faptul că nu o țin minte. Am justificat această decizie spunându-mi că totuși pot să-i ofer ceva valoros. M-aș concentra pe situația ei actuală și, cât de bine voi putea, aș evita orice mențiune a întâlnirilor noastre anterioare, pentru a nu distrage atenția de la oportunitatea reală de a lucra împreună acum.

Apoi s-a întâmplat un lucru foarte ciudat. Pe măsură ce continuam să mă uit la fața Elsei, am experimentat un val puternic de căldură față de ea. Nu o recunoșteam și nu simțeam că-mi revine nicio amintire de la sesiunile anterioare. Dar simțeam o emoție pozitivă puternică, o dorință acută de a-i fi de ajutor și un puternic sentiment de protecție. Deși nu-mi puteam aminti aproape niciun detaliu explicit din întâlnirile mele anterioare cu Elsa, sentimentele calde implicite pe care le aveam față de ea erau evident foarte vii și bine păstrate undeva în mintea mea.

Desigur, am întotdeauna sentimente pozitive față de pacienții mei, iar întâlnirea cu ei îmi aduce, în general, plăcere. Dar această undă puternică de emoție era cu totul diferită, aproape ca și cum sistemul meu emoțional s-ar compensa pentru lipsa mea de conștientizare. A fost surprinzător și dezorientant, dar într-un mod plăcut. Ce ciudat să simți atât de puternic față de cineva fără să ai nicio amintire!

Elsa părea încântată să mă vadă și a început să-mi spună că lucrurile nu mergeau bine și că era îngrijorată pentru greutățile cu care se confruntau copiii ei. Cu precauție, am pus câteva întrebări subtile, sperând că răspunsurile ei vor declanșa amintirea mea. Din păcate, creierul meu a rămas blocat și nu-mi aminteam nimic. Pentru un moment, am simțit cum îmi crește anxietatea.

Totuși, în curând, am devenit conștient că fiecare observație pe care o făceam părea să o liniștească. Era clar că beneficia de conversația noastră, chiar dacă nu eram la fel de specific sau perspicace cum aș fi fost în mod normal. Într-un fel, simpla mea prezență îi permitea să elibereze puțin din tensiune. Și văzând acest efect pozitiv m-a ajutat să fac același lucru cu temerile mele de a nu fi de ajutor. Din orice motiv – probabil un rol pozitiv jucat la o etapă anterioară a vieții sale –, a fi împreună cu mine era un fel de balsam pentru ea. Chiar dacă acesta nu era începutul ideal pentru o ședință de terapie, măcar era un punct de plecare.

(…)

În fiecare zi se întâmplă câte un incident care îmi amintește de propriul viitor, de propria alunecare în demență, de propria deznădejde. Și poate de propria sinucidere. Sinucidere. Deși gândul de a-mi pune capăt vieții mă vizitează ocazional, rareori folosesc acel cuvânt direct în reflecțiile mele personale. Folosesc termeni mai acceptați, cum ar fi… cum ar fi… Ce enervant! Creierul meu îmbătrânit m-a împiedicat să găsesc un cuvânt mai plăcut. Renunț la căutare și revin la întrebarea despre propriul viitor ca terapeut.
Nu îmi pot imagina viața fără a-i ajuta pe alții. Ce sunt eu, dacă nu terapeut?

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE