INTERVIU. Revolta actriței Medeea Marinescu: „Autoritățile nu reacționează, legile nu funcționează, România devine o junglă”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Toate se leagă: campania de vaccinare cu bunul mers al teatrelor independente și cu o funcționare eficientă a sistemului de educație, spune Medeea Marinescu într-un interviu pentru Libertatea. Actrița vorbește și despre cele mai grele momente din pandemie, care au dus-o până la urmă în fața unui psiholog, dar și despre spectacolele independente care-i oferă împlinire, în ciuda perioadei dificile pe care o trăim.
Cuprins:
- „Eu sunt unul dintre oamenii care fac sesizări”
- A participat la campania de vaccinare care n-a mai fost
- Școala online a lăsat traume: „A fost un dezastru”
- „În vară, am avut momentul meu de cădere”
- Teatrul independent se face cu sacrificii
- „N-am fost o răsfățată a Teatrului Național”
- „Am pornit la război mulți și am rămas patru”
- De ce nu a rămas în Franța
În dimineața în care guvernul Cîțu cădea la moțiune de cenzură, actrița Medeea Marinescu se trezea, își bea cafeaua de dimineață și-și amintea cu drag de spectacolul pe care-l avusese cu o seară în urmă - „Pe o pânză de păianjen”. Ne-am întâlnit pe Zoom, cu cățelul dormindu-i în poală. „Nu știu unde-i pisica”, spune zâmbitoare.
La 47 de ani, actrița Medeea Marinescu se declară un om mulțumit. Este fericită că își face treaba în compania unor actori buni, din zona independentă. „Nu mai am așteptări de la TNB, sunt un om realist”, spune apăsat și rar, când vine vorba despre activitatea sa în teatrul de stat.
Dezamăgită este și de clasa politică, însă nu-și poate găsi locul altundeva decât în România. Aici, după puteri, încearcă să sprijine cauzele în care crede, sesizează autoritățile când întâlnește nereguli, îndeamnă la vaccinare și chiar s-a implicat într-o campanie TV care n-a mai fost niciodată publicată - decizii politice, susține ea.
Cu debutul în film la numai 3 ani, cu numeroase roluri-reper în cinematografie - de la „Maria Mirabela” la „Je vous trouve très beau” - Medeea Marinescu deplânge starea cinematografului românesc. „La noi, cinemaul este Fetița cu chibrituri.”
De peste zece ani, Medeea Marinescu joacă împreună cu Florin Piersic în spectacolul „Străini în noapte”. Alte spectacole independente sunt „Fă-mi loc”, cu Marius Manole, „All Inclusive”, „Pe o pânză de păianjen” și „Două liniuțe”. În cinema, cel mai recent rol a fost în serialul HBO „Bani negri”.
„Eu sunt unul dintre oamenii care fac sesizări”
Libertatea: Cum vă descurcați, profesional și personal, cu perioada asta de incertitudini și schimbări?
Medeea Marinescu: La început, mi-a făcut bine o pauză de două luni, în care să nu fac nimic, să nu aud isteria orașului alergând, să stau cu familia. Apoi, am început să-mi pun întrebări legate de profesie, câtă nevoie avem de artiști, dacă aș putea s-o iau de la capăt. Mi-a fost frică să-mi răspund. Dacă m-ar pune cineva mâine s-o iau de la capăt, m-aș simți ca un copil lăsat în mijlocul unei intersecții.
Sigur că este o stare de incertitudine care nu face bine nimănui, nu numai domeniului artistic. Una peste alta, este uriașa dezamăgire a unui popor care s-a lăsat scindat și nu a înțeles că pandemia și virusul ăsta sunt niște calamități reale și extrem de apropiate. Sigur că politicienilor li se datorează multe, dar dincolo de asta, și eu am trăit în aceeași mocirlă politică și care ne-a guvernat 30 de ani, în același sistem sanitar prost și, totuși, eu cred în necesitatea vaccinării. Eu m-am vaccinat în al doilea val, din februarie.
Nu-i înțeleg pe nevacciniști și nu pot să accept pericolul în care ei vor să ne pună cu orice preț. Dar înțeleg să le respect dreptul de a risca și de a se îmbolnăvi.
- Sunt mulți revoltați, din cauza pandemiei, a guvernării, a facturilor mari. Pe dumneavoastră ce vă revoltă?
- Foarte multe lucruri! Mă revoltă lipsa de atenție și de empatie – dur spus, se numește nesimțire – a oamenilor de lângă noi. Sunt extrem de dezamăgită de ce s-a întâmplat în zona politică acum.
Nici nu mai caut responsabili. Încep să cred că este un blestem al acestui popor să nu-și găsească conducători potriviți.
Ies pe stradă și văd că nu pot traversa pe la o trecere de pietoni, pentru că niște mașini s-au așezat acolo, pe trotuar. O femeie cu un cărucior de copil n-are pe unde merge, doar pe bulevard. Eu sunt unul dintre oamenii care fac sesizări, dar par o nebună acum. Autoritățile nu reacționează, legile nu funcționează, România devine o junglă.
A participat la campania de vaccinare care n-a mai fost
- La începutul anului, ați făcut parte dintr-o campanie de vaccinare pentru TV, realizată de Ministerul Sănătății sub conducerea lui Vlad Voiculescu. Nu a mai fost făcută publică, însă cum ați ajuns să vă implicați?
- Era deja înregistrat clipul cu domnul Rebengiuc și cu fetița, când m-a contactat cineva din Ministerul Sănătății. Evident că am acceptat imediat. În acea perioadă, chiar postasem pe Facebook provaccinare. Eram profund revoltată nu doar că nu lucrez eu, ci și că sistemul școlar era în aer. Zoom-ul mi se pare ridicol. Spuneam că trebuie să ne luptăm cu pandemia și vaccinarea e singura soluție. Ăsta a fost motivul pentru care m-am implicat.
- Vă pare rău că n-a fost difuzată?
- Da, m-am trezit că nu l-am mai văzut la TV. Eu m-am implicat cu inima deschisă, sperând că picătura aia într-un ocean se va aduna și va conta. Mi s-a spus că nu s-a difuzat pentru că domnul Cîțu a stopat campania. Nu știu alte amănunte și nici care au fost motivele.
- Vi se pare că a avut succes campania care a urmat?
- Nu, ca dovadă că suntem un popor vaccinat în proporție de 33%. În noiembrie urmează să plec în Belgia. Am întrebat dacă se poate juca acolo. „Da, cu sala plină! Suntem vaccinați 75%, sălile de teatru funcționează 100%. Spectatorii nu mai sunt obligați să poarte mască nici în interior”, mi s-a răspuns.
Țările civilizate s-au vaccinat și s-au întors mai repede la viața normală. Noi strigăm prin piață că ni se iau drepturi și libertăți și nu vrem să ne vaccinăm. După părerea mea, acest virus este o ruletă rusească. Vrei s-o joci?
Școala online a lăsat traume: „A fost un dezastru”
- Ați pomenit de școala online. Cum v-a fost atunci, cu doi copii în școală?
- A fost un dezastru! Unul e la grădiniță și unul e clasa a VII-a. Cel mic avea câte jumătate de oră sau o oră pe zi. A refuzat să facă grădiniță online. Eram cu nervii întinși, plângeam, aveam momente de frustrare și de disperare. Nu găseam soluțiile. „Măcar o dată pe săptămână să intre, să nu piardă contactul cu colegii”, îmi spunea doamna educatoare. Ce contact să aibă, fiecare stătea în fața laptopului și făcea altceva, cu câte un părinte în spate.
Una dintre imaginile care m-au șocat cel mai tare a fost când am ieșit odată în parc. Ne plimbam doar pe alee, îl învățasem deja pe Filip că n-avem voie să trecem benzile acelea roșu cu alb de la locurile de joacă. I-am cumpărat un animăluț din plastic de la o dugheană, ziceam povești, imitam voci de animale până ce a ajuns la marginea unui loc de joacă înlănțuit. Acolo era o altă mamă, cu un copil la fel de mic ca al meu. Copilul ăla avea o mașinuță. S-au așezat amândoi pe banca din fața locului de joacă, fără să se atingă, și-și atingeau numai jucăriile de plastic. Imaginea asta cred că o să-mi rămână mult timp în minte. Era o nevoie disperată, teribilă de a fi împreună.
„În vară, am avut momentul meu de cădere”
- Pentru băiatul cel mare a fost mai ușor?
- Da, el făcea școală pe Zoom. Dar a dezvoltat o stare de anxietate, care, când s-a redeschis școala, în primăvară, ne-a dus la psiholog. Vomita, avea dureri de cap, am fugit pe la spitale, dar nu avea nicio boală. La psiholog, ne-am dat seama că erau crize de anxietate pe care le făcea în colectivitate. Mult timp n-a vrut să iasă din casă. Am început să-l forțez să scoată cățelul la plimbare și, mergând la psiholog, încet, încet, a început să-și recapete încrederea în el, în capacitatea lui de a interacționa cu cei din jur. Este o problemă teribilă, e foarte greu pentru un părinte.
A fost un moment când am cedat psihic. Am ajuns eu însămi la psiholog, pentru că nu mai găseam soluțiile. Îmi dădeam seama de lipsa mea de putere. Soțul, care întotdeauna e foarte puternic și ajută enorm, făcea un film în Rusia. Cu greu vorbeam seara la telefon. Trei luni eu am fost cu copiii și am ajuns la capătul puterilor. În vară, am avut momentul meu de cădere.
- Între timp, ați găsit soluțiile pentru ca băiatul să depășească toate problemele?
- Acum copilul este foarte bine. L-am înscris într-un club de baschet și se pare că e foarte talentat. Face sport de grup, care e foarte important, mai ales pentru copiii care au avut tendința de a se refugia în jocuri online, în laptop, singuri în camerele lor.
- Acum se face școală fizic, cu testări periodice. Vi se pare că e o soluție mai bună?
- Da, și intenționez să-l și vaccinez. Este o soluție testarea, dar toate sunt niște soluții de compromis. Așa e și cu spectatorii nevaccinați, care nu mai au acces în sălile de teatru. Sigur că lucrurile sunt puțin nuanțate.
Riscul de a te infecta într-o sală de teatru, unde joci cu 50%, ai distanță, porți mască și nu te miști, nu interacționezi cu alți oameni, este mai mic decât, să zicem, la bar sau în mall.
Teatrul independent se face cu sacrificii
- Cunoașteți bine și sistemul de stat, și cel privat. În ultimul an și jumătate, cât de greu ați resimțit că i-a fost teatrului independent?
- Toată lumea a strâns cureaua în perioada asta și lucrurile nu merg foarte bine. S-au făcut multe sacrificii și împrumuturi. Le-a fost foarte greu să supraviețuiască producătorilor și celor din departamentul tehnic. Nimeni nu câștigă, dar e un început în încercarea de a repune pe roate sistemul.
De exemplu, aseară am jucat „Pe o pânză de păianjen” la TNB, unde sala a fost închiriată. Cu 30%-50% din locuri ocupate, spectacolele nu se pot juca sau se fac sacrificii. Un teatru independent are niște cheltuieli mult mai mari. Nici spectacolele TNB nu s-ar putea juca în condițiile astea, dar fiind subvenționate de stat, atunci e mai ușor.
- Întrevedeți niște soluții?
- Ar fi necesar să apară mai multe spații de teatru. Am descoperit un teatru particular, care s-a deschis în pandemie: Teatrul Infinit. E un spațiu mic, ca un teatru de buzunar, cum e la Paris. Spațiul e excepțional: teatrul arată grozav și există un restaurant, cu terasă, unde poți să stai la șuetă. Cu 50% locuri ocupate, teatrul permite undeva la 150 de spectatori.
Acolo am făcut și spectacole cu public, dar și transmise online, pe platforma recent înființată Piciordeplay.ro. Am jucat „Fă-mi loc”, iar pe 21 octombrie vom aveam spectacolul Liei Bugnar, „Două liniuțe”.
„N-am fost o răsfățată a Teatrului Național”
- Cum vi se pare că a fost activitatea TNB în pandemie?
- La TNB nu s-au întâmplat foarte multe lucruri, deși au fost teatre care au scos și premiere în pandemie. Putea exista un angajament mai mare, se putea face un brainstorming (zâmbește). În ce privește comunicarea, există o doză de îmbătrânire în TNB și asta nu are legătură cu pandemia.
Dar eu calc destul de rar în teatrul meu. Și asta se întâmplă de mulți ani, nu în ultimele trei luni, nu în ultimii doi ani de pandemie. N-am fost o răsfățată a Teatrului Național. Dar am refuzat să-mi plâng de milă în mod public. Am luat lucrurile ca atare.
- Câte spectacole aveți la TNB?
- În momentul ăsta am un singur spectacol. Aveam trei, iar două dintre ele îl aveau în distribuție pe Ion Caramitru.
Dar la TNB n-am mai scos o premieră de patru ani! Pentru un actor, este frustrant și poate fi ucigător.
Mi-am dat seama de asta și am început să fac lucruri în afara TNB. Din fericire, sunt alături de niște oameni mișto, ca Lia Bugnar, Marius Manole, Vlad Zamfirescu, Mirela Oprișor. Ca să nu mai zic de domnul Florin Piersic! Am reușit să funcționăm împreună bine și în afara teatrului instituționalizat. Probabil că așa s-a creat echilibru în viața mea: m-am dus în zona teatrului independent și mi-am demonstrat că pot să fac lucruri, că pot să joc și că oamenii plătesc bilet și pentru mine, acolo unde Teatrul Național n-a avut încredere în mine.
„Am pornit la război mulți și am rămas patru”
- Aveți așteptări să se schimbe unele lucruri în TNB, în viitorul apropiat?
- Sună foarte straniu: eu am încetat să mai am așteptări de la Teatrul Național. Sunt un om realist. Nu mai am așteptări pentru că am înțeles cum este natura umană, că oamenii – de multe ori și cei care clamau principii – au și au avut un preț. Am crezut că a te lupta într-un sindicat înseamnă să lupți pentru o idee, nu pentru niște oameni sau pentru niște păreri personale. Am eșuat în această credință.
- Regretați că v-ați pus încrederea să produceți o schimbare într-un sistem de stat?
- Probabil că era drumul obligatoriu pe care trebuia să-l parcurg ca să ajung aici și să înțeleg. Nu, nu regret nimic! Nu regret nici măcar că sunt la Teatrul Național. E un drept pe care mi l-am câștigat, față de foarte mulți alții. Eu mi l-am câștigat cu concurs serios și redând concurs când s-a schimbat directorul.
Problema e că am pornit la război mulți și am rămas patru. E foarte frumos să câștigi bătălia cu statul din interior. Asta se întâmplă în filmele americane, că-n astea românești, nu. În situațiile reale, din păcate, politicul dictează și în zona politică dictează interesele personale. Asta s-a întâmplat.
De ce nu a rămas în Franța
- Ați lucrat o perioadă în Franța. Nu v-a tentat să rămâneți acolo?
- Franța a fost o perioadă extrem de fericită și de neașteptată din viața mea. Mi-a adus o imensă satisfacție profesională și umană. Dar mi-a lăsat un gust dulce-amărui. Acolo poți să exiști în cinema, să fii respectat. La noi, cinemaul se târâie. Statul nu acordă niciun sprijin. E dramatic! La noi, cinemaul este Fetița cu chibrituri, mai rău decât Cenușăreasa, că ea o avea pe zâna cea bună.
N-am rămas pentru că aveam deja aici o familie, pe soțul meu și primul meu copil. Cred că am fost și legată de țară. Eu nu-s o patrioată, dar ceva în ființa mea mă leagă de aici. Am o gravură a lui Marcel Chirnoagă, un mare artist plastic, se cheamă „Rădăcinile aripilor”. Sunt niște aripi imense, care se ridică și străpung cerul cu vârfurile lor și în jos nu există un corp, ci doar niște rădăcini în pământ. Probabil că asta mă definește și pe mine.
Foto: Agerpres
