Iubesc o femeie de vârsta mamei mele

Aveam, în vara trecută, douăzeci și patru de ani proaspăt împliniți (de aceea am tot douăzeci și patru anul ăsta). Mă duceam la ștrand… nu pentru că aș fi un înotător pasionat, ci pentru că mă simt bine când pielea îmi respiră nemijlocit aer și când îmi expun așa, de amorul artei -mușchii lucrați la sală.

Cred că era o zi de vineri. Din pricina orei matinale, nu erau în ștrand decât puține persoane, pe cearceafurile, rogojinile, păturile lor, și în apă, doar una singură, în bazinul cel mare. Era o femeie care înota de la un capăt la celălalt. Avea o cască neagră, care o făcea să semene cu o focă. și bătea apa cu lovituri puternice de brațe și cu forfecări rapide de picioare. Mie mi se părea că se învârtea mecanic, ca o jucărie întoarsă cu cheia.

Dușurile nu sunt departe de bazin. și pentru că mă deranja să împart bazinul cu ea, m-am dus la duș, unde puteam fi singur sub jetul reconfortant. 0 urmăream cu privirea.

Când femeia care înota a ieșit din bazin, a venit lângă mine, la dușuri. Era trecută bine de vârsta mijlocie, dolofană, dar cu un trup încă atrăgător (asta o spun după gusturile și preferințele mele). Da, îmi plac femeile rubensiene – ca să folosesc un clișeu. Opulente, ca să traduc clișeul.

Femeia avea pielea foarte albă și părea dezarmant de lipsită de orgoliu. și-a scos casca și și-a scuturat părul turtit. Atunci, mi-am zis că o știu de undeva, după care mi-am dat seama și de unde. Era chelnerița care, cu câteva zile în urmă, la un mic restaurant de lângă Piața Crângași, unde servea, îmi spusese în glumă, după ce-i refuzasem meniul naturist, că mă hrănesc cu mortăciuni, chestie care mă cam iritase, dar acuma, dimpotrivă, poate datorită pieptu-lui ei generos și șoldurilor curbate, mă simțeam atras de ea – și am aruncat o privire în jos, să văd dacă slipul meu subțire nu-mi trădează atracția fizică.

Mi-a zâmbit semi-prietenos, ca și cum m-ar fi semi-recunoscut. Cred că am fost nepoliticos zicându-i „drăguțo” unei femei despre care aveam să aflu că era de o vârstă cu mama (patruzeci și cinci de ani).

— Drăguțo, nici azi nu mănânc frunze crude. și nici mortăciuni.

— Dar ce? s-a interesat ea, probabil realizând că i-am fost client.

— Nu știu.

— Vrei propuneri?

— Da. însă nu-i decât ora micului dejun.

— Avem un mic dejun excelent.

— Păi… tot acolo?

— Fiecare ține la locul său de muncă.

— Eu nu țin deloc la al meu. îl detest.

— Ce zici de o omletă mare, din ouă proaspete, cu șuncă și cașcaval?

— Să plec de la ștrand?

— Numai dacă îți este foame.

— Mă inviți dumneata?

— De ce nu? Fac cinste. Mie… mi-e foame.

Era să scap o prostie: „Cred că ție ți-e foame tot timpul”.

E prima dată când mă invita la restau-rant o femeie. De obicei, eu fac invitațiile. Bravam. Eu… nici n-aș fi avut pe cine să invit. Iar când am avut pe cine să invit, am fost refuzat.

— Dar… a încercat ea ceva. I-am retezat-o:

— Dar soțul dumitale nu trebuie hrănit?

— Sunt divorțată de patru ani. N-am copii. Sunt singură.

„Mă bucur”, a zis piticul din mintea mea, piticul erotic. Ne-am strâns puținele bagaje, ne-am îmbrăcat și am plecat împreună. Aveam de mers pe jos doar câteva minute, suficiente ca, sporovăind, să devenim mai apropiați.

Localul e mic, dar curat și dă senzația de intimitate. Bineînțeles, ea fiind de-a casei, am fost serviți preferențial. Eu am răcorit omleta fierbinte cu vreo șapte beri. Ea, doar cu trei. Cred că am stat acolo mai bine de trei ceasuri.

Apoi… lucrurile au luat-o la vale. Cele șapte beri din mine s-au pomenit în apartamentul femeii, grămadă pe pat. Beția simțurilor este un fenomen real.

Aceasta, deci, a fost continuarea poveștii care debutase la ștrand. însă, drăcia dracului (și o spun în sens bun): în următoarele zile, tot întâlnindu-mă cu Luminița, căci așa o cheamă, m-am îndrăgostit eminamente și sexualmente de ea, fără să-mi pun problema diferenței de vârstă. Nici ea nu-și punea această problemă, deși părea puțin stânjenită când ieșeam împreună; se uita cu suspiciune la oameni, căutând probabil priviri dezaprobatoare.

Ca să arăt mai matur, mi-am lăsat barbă. Luminița se străduia – și reușea – să arate din ce în ce mai bine și mai tânără. Dragostea face minuni – și spun asta pentru că, indubitabil, îmi împărtășea sentimentele.

Eu fusesem atâta vreme solitar, încât acum îmi puneam în această relație toate resursele neconsumate. Un om cu mintea liberă de prejudecăți nu se cramponează de diferența de vârstă dintr-un cuplu. Sigur, nu trebuie să vezi un licean cu o babă sau o minoră cu un boșorog, așa ceva deja e împotriva naturii.

Consider că mi-am găsit, pe moment, dar momentul a durat până astăzi și continuă, partenera potrivită, individualizată, ca să zic așa, care m-a dezlegat de vechile mele complexe față de femei, căci acum am ascendentul vârstei și sunt… zeu.

M-am mutat, de la părinții mei, cărora le-am spus că am o amantă, la Luminița, în apartamentul ei cu trei camere, dintre care mi-am ales una drept birou. Este biroul în care beau și mă uit la televizor, în intimi-tate, căci ea preferă alte emisiuni.

Așa cum spuneam, suntem împreună și astăzi – după cele șase luni petrecute nedespărțiți -, nu simt nici cea mai mică erodare a relației.

Prietenii nu mă ironizează, pentru sim-plul motiv că nu am prieteni.

Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE