Politicienii vor să fie crezuți, dar nu-și ascultă în mod egal cetățenii. Despre puterea politică a ascultării
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Într-o postare pe Facebook, un universitar român se miră că, în noua lege a salarizării, un judecător/procuror stagiar (cu 0 ani experiență) are coeficient de salarizare de 2,7, mai mare decât cel al unui profesor universitar cu până în 15 ani de carieră. Mai mult, un șef serviciu la o primărie dintr-o comună oarecare are un coeficient de 2,52, suficient pentru a fi mai mare decât salariul unui conferențiar universitar cu până în 20 de ani vechime sau al unui profesor din preuniversitar cu toate gradele – și aflat prag de pensie.
La aceeași postare, Dragoș Pîslaru, ministrul Investițiilor și Proiectelor Europene, adaugă un comentariu, doar pentru a sublinia ce spun politicienii noștri de acum și dintotdeauna – atât s-a putut/atât se poate, în cazul de față cu referire la educație: „Vineri [vorbim de o postare din data de 12 august, nota mea] cel mai probabil vom trimite către Administrația Prezidențială proiectul refăcut inclusiv cu nouă grilă de educație. Nu spun că este suficient sau mulțumitor, dar este o îmbunătățire semnificativă.”
De aici intrăm în zona relevanței/non-relevanței unei categorii sociale. Este bine cunoscut că profesorii și educația au fost un fel de Cenușăreasa de-a lungul întregii perioade postcomuniste: niciodată nu au fost bani pentru lumile sociale ale educației. Micile beneficii pe care le primesc cei din învățământ sunt topite apoi de inflație, de tot felul de tăieri, precum cele de la sporul de doctorat & plata cu ora etc.
Dar aici intrăm într-o zonă mai amplă. În numărul 4 din 2025, prestigioasa Political Communication a publicat un număr special dedicat rolului „ascultării” în comunicarea politică din democrațiile participative.
Ascultarea nu este un act pasiv sau neutru. În politică, că despre politică vorbim aici, faptul că un actor politic ascultă sau ignoră anumite grupuri sociale reprezintă o formă de putere. Spre exemplu, atunci când un guvern ascultă revendicările unei categorii sociale, îi acordă acelui categorii recunoaștere și influență. Dacă ignoră, transmite implicit faptul că opiniile acesteia sunt mai puțin importante. Iată de ce, cine este ascultat și cine este ignorat reprezintă o problemă politică.
De ce contează ascultarea pentru democrație? Pentru că într-o democrație, comunicarea nu înseamnă doar ca politicienii vorbesc iar cetățenii își exprimă opiniile. Este foarte important ca instituțiile și reprezentanții politici să asculte ceea ce spun cetățenii. Și nu, nu este suficient ca un politician să audă pur și simplu ce spune publicul. Ascultarea democratică presupune să existe posibilitatea ca opiniile cetățenilor să fie luate în considerare și, eventual, să influențeze deciziile politice.
În articolul introductiv „Listening as Power in Political Communication” (Ascultarea ca formă de putere în comunicarea politică), cei doi autori, Mary F. Scuddera (Department of Political Science, Purdue University, Indiana) și Michael A. Neblo (Department of Political Science – Ohio State University), folosesc un exemplu din Republica lui Platon pentru a ilustra legătura dintre ascultare și putere. Socrate este oprit de un grup de cetățeni care îi cer să participe la conversație, iar acesta susține că îi poate convinge să îl lase să plece. Răspunsul lui Polemarchos – „Putea-veți oare să convingeți oameni ce nu vă ascultă?” [traducerea din Platon (1986) Opere V. Republica. Traducere de Andrei Cornea. București: Editura Științifică și Enciclopedică, p. 81] – evidențiază faptul că refuzul de a asculta împiedică orice formă de persuasiune sau de dialog. Iată de ce, ascultarea și ignorarea nu sunt nimic altceva decât alegeri politice – alegi să ignori sau să asculți în funcție de calculele pe care ți le-ai făcut.
A-ți asculta cetățenii e vitală în contextul actualei crize democratice, una care se manifestă prin scăderea încrederii politice și fragmentarea discursului public. Sunt tot mai mulți oameni ce consideră că reprezentanții lor nu îi ascultă, iar lipsa ascultării nu face altceva decât să accentueze polarizarea și dezangajarea civică – sunt numeroase studii care subliniază aceste aspecte.
Iată de ce nu trebuie să ne mire nimic din ce se întâmplă în România de azi. În loc să o ia în serios criza economică și politică, politicienii o ignoră, se prefac că e doar rodul unei închipuiri, punând-o pe seama dezinformării, propagandei și a altor forme de persuasiune. Ori nu este așa. În contextul noii legii a salarizării, multe categorii sociale se simt neascultate, neluate în seamă. Profesorii reprezintă doar una dintre acestea – și nu e categoria cea mai marginalizată și neascultată din societatea românească de azi. Este suficient să observăm coeficienții din noua lege pentru a observa cine contează și cine nu în România de azi. Și revenim, după milenii, tot la întrebarea lui Polemarchos: Îi pot convinge politicienii români pe cetățeni de ceva dacă ei, politicienii, nu îi ascultă?
Suntem practic într-un cerc vicios, cu o singură certitudine: cu cât politicienii îi ascultă mai puțin pe oameni, cu atât aceștia au mai puțină încredere în ei. Iar în România, această neîncredere nu este de ieri, de azi, ci s-a consolidat în ultimele trei decenii. Sondajele o confirmă în mod repetat. Or, când oamenii nu se mai simt ascultați, încrederea în instituții se erodează, iar odată cu ea se erodează și legitimitatea democratică.
