Europa unită ca produs al crizelor existențiale. Unde ne aflăm acum în privința unei visate federalizări?
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Istoria și funcționarea Uniunii Europene sunt slab cunoscute la noi (și de altfel în toate statele-membre). Beneficiem de rezultatul procesului „comunitar” fără să-i înțelegem pe deplin geneza, dinamica, specificul & perspectivele. În fond, cetățenii fiecărei generații din democrațiile euro-americane se raportează la fel de precar și la istoria lor națională. Statele au produs o versiune oficială, pe cât posibil înfrumusețată, dar oamenii își văd de lupta cotidiană pentru supraviețuire, neglijând macroistoria colectivă, cu pliurile sale anecdotice. Tot în natura fiecăruia e și tendința de a lua tot ce-i bun drept subînțeles și meritat, de a critica prezentul și de a întuneca viitorul prin tot soiul de presentimente negative.
Eu unul țin minte foarte bine ce însemna să fiu cetățean al Republicii Socialiste România sau al României postcomuniste de dinaintea aderării la UE. Nu pot uita nici cei doi ani pre-89 când așteptam pașaportul pentru plecarea definitivă din țară, nici primii ani după Revoluție, când în parcul din fața Ambasadei RFG la București stăteau oamenii cu zilele, în saci de dormit, pentru a nu pierde rândul la coada consulară pentru o banală viză turistică.
Țin minte perfect ce însemna să treci prin controlul de identitate într-un tren care trecea dintr-o țară în alta, când ofițeri bățoși te priveau ca pe un suspect de serviciu (din Estul subdezvoltat) pe când alții patrulau peronul în compania câinilor lupi. N-am cum să uit complicatele schimburi valutare la fiecare nouă graniță străbătută, sau emoțiile înnoirii cărții de sejur franceze din perioada când îmi urmam studiile doctorale. Am de asemenea zeci de istorii de la amici sau prieteni de familie cu privire la sisificele lor eforturi pentru a obține o viză de lucru, sau recunoașterea diplomei universitare în alt stat european, din anii când ne aflam „pe dinafară”.
Din reconstrucția europeană postbelică, dar și din extinderea UE și implementarea politicilor de convergență economică am reținut mai puțin tehnicalitățile aride (nu-mi propuneam o carieră de tehnocrat bruxellez) cât resorturile morale și filozofice ale unor actori politici și intelectuali esențiali pentru acest parcurs salvator (după două războaie mondiale). De asta continuu să scriu despre proiectul european: am convingerea că el trebuie dus mai departe, conform viziunii federaliste afirmate de la Immanuel Kant și Victor Hugo, trecând prin viziunea gradualistă a fondatorilor Jean Monnet și Robert Schuman, prin faimosul discurs ținut de Churchill la Zurich (în 1946) și evoluțiile instituționale sau politice accelerate de criza datoriilor suverane (2008-2012), pandemia Covid (cu Next Generation EU) și războiul Rusiei contra Ucrainei (din februarie 2022) care a arătat statelor-membre cât sunt de vulnerabile tocmai în privința Apărării (un atribut regalian al suveranității naționale). Știu că viziunea federală a fost mereu concurată de versiunea confederală a proiectului. Până una alta, s-a adeverit celebra „profeție” a lui Monnet potrivit căreia „Europa se va face prin crize și va fi suma soluțiilor adoptate pentru aceste crize.”
Din toate crizele pomenite, războiul s-a dovedit cel mai spectaculos catalizator al federalizării. La 22 noiembrie 2023, Parlamentul European a propus o reformă a Tratatelor, vizând o Uniune de Apărare Europeană axată pe votul cu majoritate calificată. Din păcate, Consiliul European nu a convocat Convenția solicitată în acest sens. A apărut în schimb programul Security Action for Europe (faimosul SAFE, de care tot auzim în presă, printre suspiciuni de achiziții militare cu cântec) și inițiativa ReArm Europe/Readiness 2030 care propune ca bugetul de apărare al UE să crească de zece ori (el era cifrat la ridicola sumă de un miliard de Euro anual). Zece miliarde arată însă destul de meschin, dovedind că statele-membre vor cheltui în continuare cel mai mult pentru propria înarmare, națională, nu federală.
E de văzut, firește, și cum gândesc cetățenii UE pe tema SUE. Un Eurobarometru din aprilie-mai 2026 arată că 72% consideră că țara lor a beneficiat de pe urma aderării la UE și vor diverse forme de cooperare consolidată, mai cu seamă în sectoare precum Apărarea, Energia și Migrația: e limpede însă că apetitul pentru acțiune comună nu-i totuna cu susținerea politică pentru federalizarea constituțională. De aici până la votul cu o majoritate calificată extinsă, o Uniune de Apărare Europeană (în cadrul NATO...) și/sau dreptul de inițiativă legislativă pentru Parlamentul European pare a mai fi o cale destul de lungă, chit că toată lumea resimte criza de timp.
Mai e o problemă: partidele și statele dornice de federalizare nu exclud aplicarea ei pe etape, începând cu avangarda reprezentată chiar de ele: un nucleu din Eurozonă dispus să renunțe la veto privind Apărarea și gata de cooperări fiscale consolidate, chiar și în absența unei reforme a Tratatelor. Nu vom avea deci prea curând o Convenție constituțională (adică PE ca „Adunare Constituantă”). Dacă ecuația lui Monnet continuă să se confirme, SUE va rezulta din acumularea altor situații de tensiune existențială, legate de o eventuală retragere americană masivă din Europa, sau de o escaladare a agresivității revizioniste rusești. E paradoxal: în loc să ne cultivăm interesul comun (depășind belicoasele egoisme naționale), așteptăm mai întâi furtuna pentru a decide construcția unei plute colective de salvare...
Prepurgel 17.08.2026, 15:41
„Europa Unita”a fost „proiectul” lui Napoleon Bonaparte!Pe care il interesa in primul rând statele germane,statele italiene,Spania și Portugalia,Țarile de Jos!Sa le exploateze!