Bob Harward, viceamiral (r) al Marinei Statelor Unite, despre unul dintre atuurile strategice ale României: „O poartă spre Caucaz, regiunea Caspică și, în cele din urmă, Asia Centrală”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Robert (Bob) Stiles Harward jr, viceamiral retras al Marinei Statelor Unite și o figură importantă în domeniul securității, a declarat într-un interviu acordat pentru Libertatea că securitatea europeană presupune o implicare mai mare a aliaților NATO, inclusiv a României, care trebuie să își dezvolte propriile capacități militare și tehnologice. El a subliniat importanța strategică a României la Marea Neagră și potențialul său în domeniul apărării, energiei, inteligenței artificiale și sistemelor autonome.
Cuprins:
În ceea ce privește conflictul din Iran, fostul militar consideră că victoria într-un conflict nu trebuie măsurată prin numărul țintelor distruse, ci prin atingerea obiectivului strategic: reducerea capacității Iranului de a proiecta forță și de a destabiliza regiunea, fără ocuparea țării sau declanșarea unui război fără sfârșit.
Cariera militară a lui Harward s-a construit în cadrul comunității Navy SEAL, unde a dobândit o vastă experiență în operațiuni speciale și în gestionarea unor situații complexe de securitate. Ulterior, a ocupat poziții de înaltă responsabilitate în structurile guvernamentale și militare americane. A fost director de strategie în cadrul Consiliului de Securitate Națională de la Casa Albă, adjunct al comandantului general al Joint Special Operations Command (JSOC) și comandant al Combined Joint Interagency Task Force 435 în Afganistan.
De asemenea, a fost comandant adjunct al U.S. Central Command (USCENTCOM), sub conducerea generalului James Mattis, participând astfel la coordonarea politicilor și operațiunilor militare într-unele dintre cele mai importante teatre strategice ale SUA.
Un moment definitoriu al carierei sale a avut loc în 2017, când Harward a refuzat oferta președintelui Donald Trump de a deveni consilier pentru Securitate Națională al Statelor Unite. Decizia a evidențiat atât independența sa profesională, cât și criteriile riguroase după care își asumă responsabilitățile publice.
După retragerea din serviciul militar, Harward și-a transferat experiența către sectorul privat, ocupând funcții executive în cadrul Lockheed Martin și coordonând operațiuni și parteneriate internaționale în industria de apărare.
În prezent, activează ca vicepreședinte executiv la Shield AI, companie specializată în inteligență artificială și sisteme autonome pentru domeniul apărării. La Shield AI, rolul său se concentrează pe accelerarea adoptării inteligenței artificiale și a sistemelor autonome, inclusiv a dronelor UAV, în operațiunile militare.
„La Teheran va trebui să existe un alt guvern”
- Libertatea: După declanșarea intervenției americano-israeliene în Iran, au existat voci critice în cadrul comunității de informații din SUA, care au susținut că decizia președintelui Trump de a lansa un atac militar asupra Iranului nu servește intereselor Statelor Unite. Cum vedeți o posibilă strategie de ieșire a Casei Albe din acest conflict? Ce ar însemna o victorie a SUA - politică sau militară - asupra regimului de la Teheran?
- Bob Harward: Cred că trebuie să începem prin a defini ce înseamnă, de fapt, victoria. Nu intri într-un conflict de acest fel și măsori succesul doar prin numărul de ținte pe care le-ai distrus. Întrebarea este: care este obiectivul strategic final? Din punctul meu de vedere, prima condiție este să ne asigurăm că Iranul nu mai poate proiecta putere militară dincolo de propriile granițe și nu mai poate amenința Statele Unite, Israelul, partenerii noștri din Golf sau comerțul internațional.
Asta înseamnă să acționăm decisiv împotriva capacităților sale de rachete, a structurilor de comandă și control și a instrumentelor pe care regimul le-a folosit pentru a destabiliza regiunea. Odată ce Iranul nu mai poate proiecta această putere, timpul începe să lucreze în favoarea noastră. Nu este neapărat nevoie să ne impunem un calendar artificial.
Dar cred, de asemenea, că trebuie să vorbim deschis despre obiectivul politic final. În cele din urmă, la Teheran va trebui să existe un alt guvern. Iar această perspectivă este extrem de importantă pentru strategia militară. Dacă pornești de la premisa că, la un moment dat, o altă conducere va prelua țara, atunci distrugerea fără discernământ a infrastructurii Iranului, a instalațiilor sale petroliere sau a instituțiilor de care un viitor guvern va avea nevoie devine contraproductivă.
Există, de asemenea, o diferență între a distruge armata iraniană și a crea condițiile în care anumite elemente ale acesteia să decidă că nu mai vor să apere regimul. Am văzut în istoria Iranului că, atunci când structurile de securitate își retrag sprijinul față de conducerea politică, dinamica se poate schimba foarte rapid. Așadar, nu m-aș uita doar la ceea ce putem distruge, ci și la ceea ce putem fragmenta, izola sau, eventual, determina să schimbe tabăra.
În ceea ce privește strategia de ieșire, nu aș defini-o pur și simplu prin stabilirea unei date la care forțele americane să se retragă. O strategie de ieșire ar trebui să fie condiționată de situația de pe teren. Dacă Teheranul - sau orice conducere va urma actualului regim - nu își mai poate amenința vecinii, nu mai poate folosi rachete și forțe proxy pentru a proiecta violență în regiune, iar în Iran apare un guvern care se bucură de legitimitate în rândul populației și care poate avea o relație fundamental diferită cu comunitatea internațională, atunci sunt create condițiile pentru ca Statele Unite să își reducă rolul militar.
Pentru mine, aceasta ar însemna victoria: nu ocuparea Iranului și nu intrarea într-un nou război fără sfârșit, ci eliminarea amenințării strategice și oferirea unei șanse poporului iranian de a decide un viitor diferit pentru țara sa.
- În ce măsură a afectat decizia lui Donald Trump de a ataca Iranul popularitatea sa în rândul americanilor?
- Există, în mod clar, un anumit scepticism în rândul americanilor cu privire la acest război, în special în ceea ce privește durata lui și obiectivul final. Dar, în cele din urmă, opinia publică va depinde de rezultatul conflictului. Dacă președintele Trump poate demonstra că amenințarea iraniană a fost redusă în mod semnificativ, fără ca Statele Unite să fie atrase într-un nou război de lungă durată, cred că americanii ar putea ajunge să privească această decizie într-o lumină foarte diferită.
- Războiul din Iran sau războiul din Ucraina? Care dintre cele două războaie este mai important din perspectiva intereselor americane?
- Rusia reprezintă o provocare strategică pe termen lung pentru Statele Unite și NATO, în timp ce Iranul reprezintă o amenințare mai imediată la adresa intereselor americane în Orientul Mijlociu. Ambele conflicte pun la încercare credibilitatea Statelor Unite și capacitatea lor de descurajare, dar implicațiile depășesc cu mult regiunile în care se desfășoară. Rusia, China, Iranul și alți actori urmăresc cu atenție modul în care Statele Unite răspund agresiunii și cât de ferm își susțin aliații. Statele Unite au interese globale și trebuie să demonstreze că dispun atât de capacitatea, cât și de voința politică necesare pentru a gestiona simultan mai multe provocări strategice.
„Capacitățile militare tot mai avansate ale Chinei și Rusiei impun o descurajare credibilă atât din partea Statelor Unite, cât și a aliaților lor”
- Ce ar trebui să înțeleagă, concret, europenii din strategia de reducere treptată a prezenței militare americane pe teritoriul Europei?
- Europenii nu ar trebui să interpreteze reducerea treptată a prezenței militare americane drept un semn că Statele Unite abandonează Europa. Ar trebui să o privească mai degrabă ca pe un semnal că aliații europeni trebuie să își dezvolte într-o măsură mai mare propriile capacități de descurajare și apărare. Capacitățile militare tot mai avansate ale Chinei și Rusiei impun o descurajare credibilă atât din partea Statelor Unite, cât și a aliaților lor. SUA vor rămâne un partener esențial, însă o descurajare credibilă nu poate depinde la nesfârșit de faptul că America poartă cea mai mare parte a poverii.
România este un exemplu foarte bun. Am petrecut timp acolo discutând despre securitatea Mării Negre, iar România ocupă o poziție strategică deosebit de importantă. Ceea ce se întâmplă în Ucraina și în regiunea extinsă a Mării Negre are un impact direct asupra securității NATO. Prin urmare, România are nevoie nu doar de un parteneriat solid cu Statele Unite, ci și de forțe proprii tot mai capabile, de tehnologii noi și de parteneriate regionale mai puternice. În cele din urmă, un NATO puternic este unul în care Statele Unite și aliații europeni acționează împreună ca parteneri autentici.
- Care sunt principalele aspecte ale agendei de politică externă „Trump 2.0” pe care unui observator european i-ar fi mai greu să le înțeleagă?
- Cred că principala dificultate pentru europeni este să înțeleagă că politica externă a lui Trump este, în esență, tranzacțională și orientată spre rezultate. El privește alianțele nu doar ca pe niște angajamente permanente, ci și prin prisma contribuției pe care fiecare partener o aduce în cadrul relației.
Asta nu înseamnă neapărat că America se retrage din lume. Înseamnă că Washingtonul se așteaptă ca aliații să își asume o parte mai mare din povara comună. China și Rusia își dezvoltă capacități din ce în ce mai sofisticate, iar o descurajare credibilă presupune ca atât Statele Unite, cât și aliații lor să investească în capacitățile militare și în tehnologiile necesare pentru a face față acestor amenințări.
Pentru Europa, mesajul nu este, așadar, că America nu mai acordă importanță alianței. Mesajul este că alianța trebuie să devină mai echilibrată, iar europenii să își asume o responsabilitate mai mare pentru propria securitate.
- Ce ar putea face România, pe durata mandatului lui Donald Trump, pentru a consolida relațiile politice dintre România și Statele Unite?
- Președintele Trump tinde să privească politica externă printr-o lentilă foarte pragmatică, punând un accent deosebit pe ceea ce aduce fiecare parteneriat în raport cu interesele americane. Prin urmare, România trebuie să demonstreze de ce o relație puternică cu Bucureștiul este și în interesul strategic al Statelor Unite.
Iar România are argumente foarte solide. Este suficient să ne uităm pe hartă. Se află la Marea Neagră, pe flancul estic al NATO, în apropierea Ucrainei și a Republicii Moldova, dar oferă totodată acces către Caucaz, regiunea Caspică și, în cele din urmă, Asia Centrală. Acest lucru are o importanță strategică deosebită, mai ales din perspectiva interesului Statelor Unite pentru securitatea energetică, rutele comerciale și competiția cu Rusia și China în regiunea extinsă.
Baza aeriană Mihail Kogălniceanu conferă acestei valori strategice o dimensiune foarte concretă. Împreună cu poziția României la Marea Neagră, aceasta oferă Statelor Unite și NATO o platformă importantă atât pentru flancul estic, cât și pentru regiunea extinsă.
Dar geografia, de una singură, nu este suficientă. România trebuie să transforme această poziție strategică în capacități concrete - prin investiții în apărare, infrastructură, tehnologie și o mai bună conectivitate regională. Mesajul către Washington ar trebui să fie simplu: România nu este importantă doar pentru securitatea flancului estic al NATO; ea poate deveni și o poartă strategică importantă pentru Statele Unite, dinspre Europa către Marea Neagră, Caucaz și Asia Centrală.
„O armată puternică nu mai înseamnă pur și simplu să ai mai multe tancuri, avioane sau nave”
- Dronele și inteligența artificială au transformat natura războiului modern. Ce înseamnă să ai o armată puternică în această perioadă de transformări profunde?
- Astăzi, o armată puternică nu mai înseamnă pur și simplu să ai mai multe tancuri, avioane sau nave. Dronele au schimbat fundamental această ecuație. Vedem sisteme fără pilot relativ ieftine îndeplinind misiuni pentru care, în trecut, era nevoie de platforme mult mai mari și mai costisitoare - iar aceste sisteme pot fi desfășurate la o scară care schimbă economia războiului.
Dar adevărata transformare apare atunci când combini dronele cu inteligența artificială și autonomia. Următoarea generație de drone nu va mai fi formată pur și simplu din aeronave pilotate de la distanță. Acestea vor putea, într-o măsură tot mai mare, să navigheze autonom, să identifice amenințări, să se coordoneze cu alte sisteme și să continue executarea misiunilor chiar și în condițiile în care accesul la GPS sau comunicațiile sunt întrerupte.
La asta mă refer când vorbesc despre o masă de sisteme inteligente și accesibile. O armată puternică va avea nevoie de mii de sisteme autonome care să opereze alături de forțele convenționale, în loc să se bazeze exclusiv pe un număr redus de platforme extrem de costisitoare. Avantajul va aparține armatei care poate desfășura drone la scară largă, le poate face din ce în ce mai autonome și le poate adapta mai rapid decât poate adversarul să reacționeze.
- În ce sectoare economice ar putea fi extinsă cooperarea dintre România și Statele Unite?
- Văd un potențial enorm în mai multe domenii. Apărarea și securitatea sunt, în mod evident, printre acestea, în special în ceea ce privește dronele, inteligența artificială, securitatea cibernetică și producția avansată. România dispune de specialiști foarte buni în inginerie, de o industrie de apărare în dezvoltare și de o poziție strategică ce o transformă într-o destinație firească pentru investiții americane mai consistente și pentru parteneriate în domeniul tehnologiei.
Aș pune un accent deosebit pe tehnologiile cu dublă utilizare. Granița dintre inovația civilă și cea militară devine din ce în ce mai puțin clară. Dronele, inteligența artificială, sistemele autonome, comunicațiile securizate, robotica și tehnologiile cibernetice pot consolida securitatea națională și, în același timp, pot genera companii, locuri de muncă și tehnologii cu aplicații în întreaga economie civilă. România are oportunitatea de a construi un ecosistem în care tehnologia și investițiile americane să se combine cu competențele românești în inginerie și producție.
Energia reprezintă o altă oportunitate majoră. România are potențialul de a deveni un important hub energetic regional, de la gazele naturale din Marea Neagră până la energia nucleară și noile tehnologii, precum reactoarele modulare de mici dimensiuni. Acest lucru are valoare economică, dar și o importanță strategică enormă, deoarece securitatea energetică este parte integrantă a securității naționale.
Într-un sens mai larg, România poate deveni o platformă care să conecteze capitalul și tehnologia americană cu regiunea Mării Negre și, din ce în ce mai mult, cu Caucazul și Asia Centrală. Cred că aici există posibilitatea ca relația economică și strategică să devină mult mai ambițioasă.
- Ce planuri de afaceri are Shield AI pentru România?
- România este o țară pe care o considerăm importantă din punct de vedere strategic, în special datorită poziției sale la Marea Neagră. Mediul de securitate din această regiune generează o nevoie reală de monitorizare maritimă persistentă, de sisteme autonome și de tehnologii capabile să opereze chiar și atunci când comunicațiile sau semnalul GPS sunt perturbate.
Operațiunile navale ale viitorului se vor baza din ce în ce mai mult pe sisteme autonome inteligente care acționează alături de forțele umane și care pot extinde capacitatea de cunoaștere a situației în medii maritime contestate. Sisteme precum V-BAT pot opera de pe punțile unor nave de dimensiuni relativ reduse, pot rămâne în aer perioade îndelungate și pot asigura în mod persistent misiuni de informații, supraveghere și identificare a țintelor, fără a necesita infrastructura specifică aeronavelor tradiționale.
În cazul României, cred că oportunitatea este mult mai amplă decât simpla achiziție de drone. Este vorba despre construirea unui întreg ecosistem în jurul autonomiei - integrarea sistemelor fără pilot în cadrul Forțelor Navale Române, dezvoltarea expertizei tehnice și operaționale la nivel local și explorarea, în timp, a unor parteneriate industriale și tehnologice.
Marea Neagră este exact genul de mediu în care sistemele autonome pot avea un impact strategic disproporționat de mare, iar eu cred că România poate juca un rol important în definirea modului în care aceste capabilități vor fi desfășurate pe flancul estic al NATO.
