PREMIERĂ ÎN ROMÂNIA. Un fragment din cel mai nou roman al provocatorului Michel Houellebecq – „Anihilare”. Marele critic al lumii moderne nu se dezminte

Publicat în ianuarie 2022 într-un prim tiraj de 300.000 de exemplare, al optulea roman al lui Michel Houellebecq, „Anihilare”, este socotit unul din evenimentele literare ale anului în Franța. Luna aceasta, traducerea în română a apărut pe rafturile librăriilor din România, la Editura Humanitas. Libertatea vă prezintă un fragment în avanpremieră.

Celebrul autor francez își intrigă din nou publicul, imaginând o poveste profund umană, cu tușe de melancolie, dar și cu neașteptate și tulburătoare tresăriri metafizice, pe care până acum nu le lăsase să transpară în paginile sale de proză.

„Romanul cel mai delicat, mai melancolic și mai sensibil al lui Michel Houellebecq”, scrie Charlie Hebdo.

Despre „Anihilare”

Paul Raison are 50 de ani, e înalt funcționar într-un minister și trăiește într-un cartier șic al Parisului, alături de o soție de care s-a înstrăinat. Navighează abulic pe coridoarele puterii, consiliind un ministru tehnocrat care vrea să-și reînnoiască mandatul într-o perioadă tulbure, când terorismul digital ia amploare: o grupare misterioasă postează pe net pentagrame, mesaje ciudate, apoi deep-fake-uri pline de cruzime, pentru ca apoi să treacă la fapte. 

Însă nimic nu mai poate zgudui opinia publică, amorțită de circul mediatic al unor alegeri din Franța anului 2027, în care oameni politici și foști moderatori de televiziune își dispută întâietatea. Când tatăl lui are un grav atac cerebral, Paul se vede nevoit să se desprindă de rutina anesteziată a profesiei și căsniciei, întorcându-se înspre el. Profund marcat de complexitatea relațiilor de cuplu ale surorii, fratelui și tatălui său, începe să își pună sub semnul întrebării existența, regretând că nu a întrevăzut mai devreme posibilitatea unui refugiu, unicul, de altfel, în fața agoniei vieții și a morții – iubirea. 

Despre autor

Michel Houellebecq, pe numele său real Michel Thomas, s-a născut în insula Réunion. Poet, romancier, eseist și regizor, este cel mai important scriitor francez contemporan, cunoscut ca atare în toată lumea. Și-a început cariera literară publicând versuri.

Ca romancier, cunoaște un succes fulminant după ce publică în 1994 „Extinderea domeniului luptei și Particulele elementare” (1998), câștigător al Premiului Novembre și, în 2002, prin traducerea engleză, al Premiului Internațional IMPAC Dublin. 

Fiecare nou roman al autorului – „Platforma” (2001), „Posibilitatea unei insule” (2005), pentru care primește Premiul Interallié – trezește polemici înverșunate. 

În 2010, „Harta și teritoriul” e încununat cu Premiul Goncourt. Înainte de apariția pe piață (prevăzută pentru 7 ianuarie 2015, dată care, printr-o coincidență tragică, a fost ziua atentatului din redacția Charlie Hebdo), romanul „Supunere” (2015) a fost piratat și citit de mii de internauți, ajungând ulterior bestseller internațional. Pe 4 ianuarie 2019 apare „Serotonină” (2019), care urcă amețitor în topurile de vânzări din lume. De același succes se bucură și „Anihilare” (2022), publicat pe 7 ianuarie 2022. 

Anihilare

Michel Houellebecq (roman). Traducere din franceză de Daniel Nicolescu. Humanitas Fiction 2022

• Fragment

A găsit pe birou raportul laboratorului de lexicologie, sosit la prima oră a dimineţii. Examenul de laborator al mesajelor autentificate îngăduise izolarea a cincizeci şi trei de litere – caractere alfabetice, nu ideograme; spaţiile dintre semne permiseseră împărţirea literelor în cuvinte. S-au străduit apoi să stabilească o bijecţie cu un alfabet existent, încercând prima oară cu cel din limba franceză. În mod neaşteptat, părea să corespundă: dacă se adăugau celor douăzeci şi şase de litere de bază caracterele cu accent, cu cratimă sau cu sedilă, se obţineau patruzeci şi două de semne. Pe de altă parte, tradiţional, erau inventariate unsprezece semne de punctuaţie, ceea ce ducea la un total de cincizeci şi trei de semne. Se aflau aşadar în fața unei probleme de decriptare clasică, care consta în stabilirea unei corespondențe biunivoce între caracterele acestor mesaje şi cele ale alfabetului francez în sens larg. Din păcate, după două săptămâni de strădanii, se treziseră în faţa unui impas total: n-a putut fi stabilită nici o corespondenţă, prin nici unul din sistemele de criptare cunoscute. Era prima oară când se întâmpla aşa ceva de la înfiinţarea laboratorului. Difuzarea pe Internet a unor mesaje pe care nimeni nu va izbuti să le citească era, desigur, un demers absurd, deci existau, obligatoriu, nişte destinatari: dar care anume?

S-a ridicat, şi-a făcut un espresso şi s-a dus până la fereastră, cu ceaşca în mână. O lumină orbitoare se răsfrângea pe zidurile judecătoriei. Nu găsise nicicând vreun merit estetic deosebit în această juxtapunere dezorganizată de sticlă şi oţel, care domina un peisaj murdar şi posac. Oricum, scopul urmărit de cei care o concepuseră nu era frumuseţea şi nici măcar ideea de agrement, ci mai degrabă etalarea unei anume iscusinţe tehnice – de parcă, înainte de toate, ar fi dorit să le ia ochii unor eventuali extratereştri. Bastien nu cunoscuse clădirile istorice de la numărul 36 de pe Quai des Orfèvres şi, ca atare, nu nutrea nici o nostalgie, spre deosebire colegii săi mai vârstnici; n-aveai cum să nu recunoşti însă că acest cartier din „noul Clichy“ se îndrepta pur şi simplu, zi după zi, spre un dezastru urban; centrul comercial, cafenelele, restaurantele prevăzute în planul de amenajare iniţial nu izbutiseră să capete viaţă, aşa încât, în noile clădiri, devenise aproape imposibil să te relaxezi pe timpul zilei în afara biroului; în schimb, nu era deloc greu să găseşti loc de parcare.

Cincizeci de metri mai jos, un Aston Martin DB11 a pătruns în parcarea vizitatorilor; prin urmare, Fred sosise. Această fidelitate faţă de farmecul desuet al motorului cu explozie era o ciudăţenie pentru un geek ca Fred, care în mod logic ar fi trebuit să-şi cumpere o Tesla – rămânea uneori minute în şir, legănându-se în murmurul motorului său cu 12 cilindri. Până la urmă a ieşit, trântind portiera după el. Ţinând seamă de procedurile de securitate, avea să ajungă acolo în zece minute. Spera că Fred are noutăţi; ba, la drept vorbind, era chiar ultima sa speranţă că va fi în stare să anunţe un progres oarecare la următoarea reuniune.

Când, cu şapte ani înainte, fuseseră angajaţi sub contract de către DGSI – cu un salariu mai mult decât confortabil pentru nişte tineri lipsiţi, cum erau ei, de vreo diplomă sau de cea mai mică experienţă profesională –, interviul de angajare se mărginise la o demonstraţie a capacităţii lor de a sparge diferite site-uri de Internet. În faţa celor cinsprezece agenţi de la BEFTI şi de la alte servicii tehnice ale Ministerului de Interne, strânşi laolaltă cu această ocazie, explicaseră cum, odată intraţi în RNIPP, puteau, cu un simplu clic, să activeze sau să dezactiveze un card de sănătate Vitale; cum procedau ca să pătrundă pe site-ul guvernamental de impozite şi cum, ajunşi acolo, modificau foarte ușor suma veniturilor declarate. Ba chiar le arătaseră – procedura era mai complicată, codurile fiind schimbate periodic – cum reuşeau, odată intraţi în sistemul FNAEG, fişierul naţional automatizat al amprentelor genetice, să modifice sau să distrugă un profil ADN, fie şi în cazul unui individ deja condamnat. Singurul lucru pe care au considerat că era preferabil să-l treacă sub tăcere a fost in­cursiunea lor pe site-ul centralei nucleare din Chooz. Timp de patruzeci şi opt de ore puseseră mâna pe sistem şi ar fi putut declanşa o procedură de închidere urgentă a reactorului – lipsind astfel de electricitate mai multe departamente din Franţa. N-ar fi putut în schimb iniţia vreun incident nuclear major – fiindcă, pentru a pătrunde în miezul reactorului, era nevoie de o cheie de criptare de 4096 de biţi, pe care nu o spărseseră încă. Fred avea o nouă unealtă de software cracking, pe care încercase s-o folosească; hotărâseră însă de comun acord în ziua aceea că merseseră poate prea departe; se retrăseseră, ştergând toate urmele efracţiei şi nu mai vorbiseră niciodată despre asta, nici măcar între ei. În noaptea aceea, Bastien avusese un coşmar în care era urmărit de nişte năluci monstruoase, compuse din aglomerări de nou-născuţi în descompunere; la sfârşitul visului, i s-a arătat miezul reactorului. Au lăsat să treacă nişte zile până să se revadă, nici măcar n-au vorbit la telefon, şi, fără doar şi poate, acesta a fost momentul când s-au gândit pentru prima oară să se pună în slujba statului. Pentru ei, ai căror eroi de tinereţe fuseseră Julian Assange şi Edward Snowden, colaborarea cu autorităţile nu era un lucru tocmai firesc, dar contextul de la mijlocul perioadei 2010–2020 era ieşit din comun: populaţia franceză, ca urmare a diferitelor atentate islamiste ucigaşe, începuse să sprijine armata şi poliţia, ba chiar să nutrească o oarecare afecţiune faţă de ele.

Cu toate astea, la capătul primului an de colaborare, Fred nu-şi reînnoise contractul cu DGSI; plecase să înfiinţeze Dis­torted Visions, o firmă specializată în efecte digitale speciale şi în imagini de sinteză. Spre deosebire de el, Fred nu fusese niciodată un hacker cu adevărat; nu simţise niciodată plăcerea aceea, oarecum asemănătoare cu cea dată de slalomul special, pe care o trăia atunci când ocolea un şir de firewalls, nici acea beatitudine megalomană care-l năpădea atunci când lansa un atac brutal, mobilizând mii de calculatoare zombie, ca să decripteze un cod deosebit de încâlcit. Fred, ca şi maestrul său Julian Assange, era în primul rând un programator înnăscut, capabil să stăpânească în doar câteva zile limbajele cele mai sofisticate care apăreau necontenit pe piaţă – şi îşi folosise această înzestrare ca să scrie algoritmi complet inovatori pentru generarea de forme şi de texturi. Se vorbeşte adesea despre excelenţa franceză în domeniul spaţial sau al aeronauticii, dar lumea se gândeşte mai rar la efectele digitale speciale. Firma lui Fred avea în mod constant printre clienţi pe cei mai mari producători de blockbusters de la Holly­wood; la cinci ani după înfiinţare, ajunsese pe locul trei în lume.

Când a intrat în birou, înainte să se prăvălească pe canapea, Doutremont a priceput repede că veştile aveau să fie proaste.

— Să știi, Bastien, că nu am veşti prea vesele, i-a confirmat Fred numaidecât. Bun, o să-ţi vorbesc despre primul mesaj. Ştiu, nu e cel care te interesează; cu toate astea, video-ul e ciudat. 

Prima fereastră pop-up apărută a trecut neobservată de către cei de la DGSI; parazitase cu precădere nişte site-uri de achiziţii de bilete de avion şi de rezervări hoteliere on-line. Asemenea celor două care i-au urmat, era constituită dintr-o juxtapunere de pentagoane, de cercuri şi de rânduri de text într-un alfabet indescifrabil. Atunci când dădeai clic oriunde înăuntrul ferestrei, pornea secvenţa. Imaginea era luată de pe vreo înălţime sau dintr-un aerostat aflat în zbor staţionar: un plan fix de vreo zece minute. O imensă întindere de bălării înalte care se întindea până în zare, cerul era de o limpezime desăvârşită – peisajul evoca nişte state din Vestul american. Sub bătaia vântului se formau nişte linii drepte pe suprafaţa ierboasă, care apoi se intersectau, desenând triunghiuri şi poligoane. Totul se liniştea, suprafaţa încremenea cât vedeai cu ochii: apoi vântul se pornea din nou, poligoanele se aşezau la loc, cadrilând domol câmpul, până la nesfârşit. Era frumos, dar nu trezea nici o nelinişte specială; şuierul vântului nu fusese înregistrat, geometria ansamblului se dezvolta într-o tăcere totală.

— În ultima vreme, am realizat multe scene de furtună pe mare pentru filme de război. O întindere de iarbă atât de vastă se modelează cam ca o suprafaţă de apă de talie similară – nu un ocean, ci mai degrabă un lac mare. Şi ce pot să-ţi spun cu siguranţă este că figurile geometrice care se formează în acest film sunt imposibile. Ar trebui să presupunem că vântul suflă din trei direcții diferite în acelaşi timp –, şi, uneori, chiar din patru. Prin urmare, n-am nici o îndoială: e o imagine de sinteză. Dar ceea ce-mi creează o reală problemă e faptul că, oricât mărești imaginea, firele de iarbă de sinteză continuă să semene cu nişte fire de iarbă adevărate; iar asta, în mod normal, nu se poate face. În natură, nu există două fire de iarbă identice; toate au neregularităţi, mici cusururi, o amprentă genetică specifică. Am mărit vreo mie, selectându-le aleatoriu din imagine: toate sunt diferite. Pun pariu că milioanele de fire de iarbă din film sunt toate diferite: e halucinant, e o muncă nebunească; am putea, cine ştie, să-i dăm de capăt la Distorted, dar o secvenţă atât de lungă ne-ar lua luni întregi de muncă.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE