Porția de carte. Infirmitate și libertate / Poezie proaspătă, cu puțin cod

Cocoșata (Saou Ichikawa, Editura Polirom)

Am prezentat, în ultimele luni, o sumedenie de cărți scrise de autori niponi. Îmi recunosc fascinația (a se citi obsesia) față de viziunea lor față de lumea pe care aparent o cunoaștem cu toții, dar pe care, în esență, o citim fiecare cu ochelarii și interpretările venite din propriile prejudecăți, limitări sau libertăți.

Cocoșata explorează tema delicată, aproape tabu, a sexualității în invaliditate – cei care „nu au voie să viseze” la normalitate lasă în această carte, tradusă de Monica Tamaș, o parte valoroasă din viețile lor, o realitate intimă și ea deformată, contaminată de fantezii ciudate, la marginea visului lucid și interzis.

De când a început să creeze, Saou Ichikawa a urmărit, citind și scriind, reprezentarea infirmității în literatură. Autoarea cunoaște foarte bine lucrurile pe care le mijlocește în volum pentru public – ea însăși suferă de o boală numită miopatie congenitală, care a legat-o de scaunul cu rotile și de aparatul care o ajută se respire încă de când avea 13 ani. 

Așa este și personajul său, o femeie pe nume Isawa Shaka, a cărei coloană vertebrală s-a deformat într-așa măsură încât întreaga ei existență s-a închistat și s-a modelat după această infirmitate. Pe de o parte, ea trăiește în singurătate și izolare, pe de altă parte, are imaginația și dreptul la dorințele fizice pe care le are orice om cu șira spinării fără cocoașă, spunând că senzualitatea, dar și perversitatea, încap în orice vas capabil să le conțină.

Trupul eroinei e prizonier în cea mai mare parte a timpului între patru pereți și la un centru de îngrijiri – Isawa are inclusiv nevoie de cineva care să-i spele trupul, gest de necesitate, dar și de adorație. Deși are o avere copleșitoare, Isawa scrie – mai mult ca mecanism de a grăbi trecerea timpului – și este și studentă, completându-și educația la distanță, în singurul mod posibil.

Interacțiunile sale umane limitate, dar și apetitul de a-și explora sexualitatea, o fac să-l plătească pe unul dintre îngrijitorii care o îmbăiază ca să întrețină relații intime cu ea – un joc periculos care frizează grotescul nu din pricina trupului imperfect al femeii, ci mai ales din cauza sufletelor strâmbe ale celor care se consideră oameni întregi. 

E o carte subțire și, în același timp, foarte grea, ca o piatră. O să vă supere, o să vă sperie, o să vă înghită cu totul.

01100100 01110101 01101000 (Ioana Bradea, Editura Fantomas)

Nu, nu am greșit tastele.

Așa se numește volumul de poezie al Ioanei Bradea, care tocmai a ieșit, proaspăt și fierbinte, de pe banda de producție a tinerei Editurii Fantomas.

Este un joc dintre cuvânt și cod binar, cu ascunzișurile și evidențele celor două fețe ale lumii – între abstract și concret, între tradiție și evoluție, între direct și criptic – un experiment al unei scriitoare care știe multe, care-și permite luxul să șocheze și să se distreze.

Între DUH și DUH! – așa și-a compus și descompus Bradea lumea din aceste poeme, folosind limbajul binar al științelor opuse convenționale literaturii – matematica, informatica – tocmai pentru a crea o legătură nebănuită între planul material și cel spiritual. „O hartă a unei călătorii între frontierele din interior care se pulverizează treptat spre exterior. Sau invers”, spune poeta despre propria-i operă.

Rândurile Ioanei Bradea sunt disrupte și disruptive, ca formă și fond, disecând răni deja existente în emoțiile cititorului și mărind ca printr-un microscop invizibil stări și intenții ascunse.

„dar asta face parte din plan       nu vă înspăimântați

știți amândoi       și tu și cealaltă jumătate de cub       că

totul se termină în curând

în câteva clipe

urmează să vă reuniți și să vă lipiți la loc

apoi nu-ți rămâne decât să treci repejor

ca un fuior       prin strecurătoarea asta

ca să ajungi la nivelul următor

ai impresia că s-ar termina și calvarul       ești din nou

același cub caracter de la început       zbori peste câte un  romb

acum un trapez       un hexagon

sau deodată extaziat te avânți       închipuind în spațiu

o hiperbolă       țopăi și sari lăsând în urmă

o dâră subțire de sevă       urma ta, în definitiv  

poate un pic mai puternică, mai zdravănă,

de-acum îți închipui că nimic nu poate fi mai rău

ba poate”

Am lăsat aici acest poem din volumul 01100 100 01110101 01101000, pentru că mi se pare reprezentativ în ceea ce privește sinceritatea, profunzimea și sensibilitatea autoarei. Iar aceste ingrediente nu au cum să dea greș, într-o lume bombardată cu fake news și nuditate prost întrebuințată.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE