Poveste adevărată de viață: Vasile n-am vrut şi tot cu un Vasile mi-am unit destinul

„Se întâmpla prin 47-48. Eram elevă de liceu, în Constanţa. Toată lumea mă privea cu ochi buni, căci eram un model prin felul meu de a fi. Singura problemă a mea era că, spre deosebire de celelalte colege, eu nu aveam un prieten. Se mira lumea că nu se lipea niciun băiat de mine, că deh, eram drăguţă, deşteaptă, îngrijită… Pentru a evita glumele făcute pe seama mea din acest motiv, le-am spus tuturor că respect un legământ făcut cu mine însămi, cum că în viaţa mea nu va avea loc niciun Ion, Gheorghe ori Vasile. Şi asta pentru că aş fi vrut să rup tradiţia familiei mele numeroase, răspândite peste tot în ţară, în care, poate doar din întâmplare, bărbaţii purtau aceste nume. Îmi doream altceva.

Cu soarta nu te pui

Anii au trecut, am terminat şcoala şi am intrat în câmpul muncii. Cum eram dornică de afirmare, m-am remarcat imediat la serviciu şi am fost cooptată în diverse activităţi artistice ale instituţiei. Însă toate ne dădeam în vânt după echipa de teatru. Ca să ne poată mobiliza, regizorul ne trimitea bilete cu ora şi locaţia unde se ţineau repetiţiile, semnând mereu Sil. Puţin iritată că trebuia să mă adresez mereu cu «tovarăşe…», deşi el era cu aproape doi ani mai mare, la una dintre repetiţii l-am întrebat direct: «Pot să-ţi spun Silviu?». Eram convinsă atunci că de la acest nume vine prescurtarea Sil.

Citește mai departe pe www.libertateapentrufemei.ro

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE