Recomandările culturale ale săptămânii. Intrăm în “Camera lui Giovanni”, apoi îl vedem pe Elvis Presley cu alți ochi

Mirela Petre

CARTE: „Camera lui Giovanni”, James Baldwin, Editura Black Button Books

Cu sinceritate, pe urma emoțiilor

Paris, o poveste de iubire tragică, un adulter, viață de noapte agitată, un bărbat care nu poate alege între cele două iubiri, dintre care una e varianta sigură, acceptată social, și cealaltă e varianta pentru inima lui. E rezumatul acțiunii din romanul „Camera lui Giovanni” („Giovanni’s Room”) al lui James Baldwin, publicat în 1956. Cu o sensibilitate și o sinceritate care, cred, nu au cum să nu te emoționeze, americanul vorbește despre încercarea unui bărbat de a se înțelege și de a-și găsi locul.

Ce mi-a plăcut foarte mult, dincolo de dezbaterea despre legătura strânsă dintre libertate și identitate, pe care încă o purtăm, mi-a mai plăcut încă o temă de gândire, care trece dincolo de etichete. E vorba despre istoricul emoțional al fiecăruia, o parte din noi la care ne gândim prea rar și care, însă, ne definește mai mult decât ne dăm seama.

Fiecare dintre noi are un fel de hartă care ține socoteala locurilor prin care am trecut și, mai ales, a întâlnirilor din care am ieșit mai… ceva. Poate mai puternici, poate mai speriați, poate mai învățați, poate mai îndârjiți. De multe ori, nici nu suntem conștienți de harta asta și, în cazurile în care suntem, alegem să o ascundem – de alții, chiar și de noi înșine – pentru că tipul ăsta de onestitate totală ne amețește prea tare.

Recomandări

Cazul fetiței de 12 ani, moartă de leptospiroză, o boală care poate fi luată inclusiv de la câini și pisici. Părinții acuză o eroare medicală. Cum justifică medicii decesul

După ce intrăm în „Camera lui Giovanni” și ne dăm seama că suntem în siguranță, rămâne să ne gândim sincer, fiecare cu sine însuși, la lucrurile astea. E OK dacă păstrăm doar pentru noi ce învățăm din întâlnirea asta.

Cartea, în limba română, publicată de Black Button Books, costă 35 de lei pe blackbutton.ro.

PODCAST: Analysis, Parapraxis, Elvis, podcast The Revisionist History, rerevisionisthistory.com

Cum ne dau de gol greșelile inconștiente

Discul “Are You Lonesome Tonight?”

De ce nu nimerea Elvis versurile cântecului „Are You Lonesome Tonight”? Pe la finalul anilor ’60, la bucata de versuri vorbite (nu cele cântate, cum sunt restul), uita cuvintele, se bâlbâia și începea să râdă isteric. Malcolm Gladwell, faimosul autor american, a cercetat subiectul. Ce-a descoperit e în episodul “Analysis, Parapraxis, Elvis” al podcastului The Revisionist History.

Pe scurt, când Elvis se încurca, se întâmpla un parapraxis, adică freudian slip (act ratat, pe românește). Minutul ăla de vorbe îi amintea lui Elvis artistul de omul Elvis și de traumele lui; atunci se întâmpla confuzia între gândurile și emoțiile lui.

Recomandări

Prima întâlnire faţă în faţă între Donald Trump şi Kamala Harris. Dezbaterea are loc în această noapte. Ce reguli trebuie să respecte candidații

În ce fel îi amintea, va trebui să vedeți singuri, nu vreau să vă stric plăcerea. Oricum, cel mai mult mi-a plăcut explicația lui Jack White, cântărețul american, unul dintre invitații lui Gladwell în podcast.

Episodul e despre frici și despre curajul de a-ți fi frică. Am auzit ultima expresie mai demult la Adina Pintilie, regizoarea “Nu mă atinge-mă”, și s-a lipit de mine de-atunci. Mai e și despre cum alegem să ne prezentăm în lume: să ne adaptăm cât mai bine la reguli, să fim ușor de înțeles ca să nu fim respinși.

FILM: „Birdman”, regia Alejandro González Iñárritu, Netflix

Un fel de joc serios, cu glume și autoironii

Michael Keaton și Edward Norton în “Birdman”, foto: Alison Rosa, Fox Searchlight

„Birdman” e filmul care-a luat Oscarul cel mare în 2015; de curând, e disponibil pe Netflix.

Regizat de Alejandro González Iñárritu (a mai făcut “The Revenant”, „Biutiful”, „Babel”), îi are în rolurile principale pe Michael Keaton, Edward Norton, Emma Stone, Naomi Watts și Zach Galifianakis, plus actori americani cunoscuți pentru rolurile din spectacolele de pe Broadway.

E o poveste în ramă, cum ne învață la școală: în film, vedem povestea unui spectacol de teatru. Are foarte mult umor și ironie, inclusiv către sine.

Recomandări

România, văzută de pe Veseliei. Unde n-aţi înţeles?

E autoreferențial la un nivel care te face să tremuri de bucurie când te prinzi de câte o glumiță strecurată de regizor, fie despre industria actuală a filmului, fie chiar despre propriii actori care dau viață personajelor. De exemplu, Michael Keaton joacă rolul unui actor care a îmbătrânit și care se simte amenințat de tineret. Pe deasupra, mai și trăiește în umbra propriei glorii din tinerețe, de pe vremea când a jucat un supererou pe care l-a iubit toată lumea.

Actorul ăsta se luptă acum să redevină relevant, să fie luat în seamă de public, de critici, de industrie și să simtă (din nou) că are un sens în viață. Gluma e că Michael Keaton l-a jucat pe Batman în anii ’90 și trăiește acum ipostaza asta pe propria piele, în viața reală.

La nivel tehnic, e interesant că filmul nu prea are montaj: scenele sunt filmate cap-coadă, fără întreruperi. Ca la teatru, doar că filmat și mai aproape (de noi, ca spectatori). Finalul e deschis, așa că e loc de dezbateri despre posibilele sensuri.

Și mai e ceva. Filmul o să vă facă și poftă de citit. Toată acțiunea se întâmplă în jurul povestirii „What We Talk About When We Talk About Love” scrisă de Raymond Carver, un scriitor american foarte popular prin anii ’80, nu neapărat acum (alt comentariu-ironie al regizorului).

Dacă vreți colecția de povestiri, o găsiți pe okian.ro (33 de lei).

Michael Keaton și Edward Norton în “Birdman”, foto: Alison Rosa, Fox Searchlight

PICTURĂ: Chrissy Angliker, chrissy.ch

Imaginația la lucru

Chrissy Angliker e o artistă din Zürich, dar locuiește în Brooklyn. Pictează. De-asta s-a mutat din Elveția în State, ca să studieze pictura. Doar că a fost nevoită să facă un ocol prin design industrial, că părinții nu o mai puteau susține financiar. Apoi s-a reapucat de pictat și, prin ceea ce ar fi putut fi o greșeală, și-a descoperit stilul actual, o îmbinare între intenție și accident, între control și lipsa lui.

Pe Instagram, postează des imagini din studio, plus clipuri din timpul procesului de lucru.

La tablourile ei, îmi place cum sugerează mișcare și senzații. Cum ar fi aceste valuri, pe care mintea mea le vede într-o continuă mișcare, cu apă de-aia limpede de piscină și o lumină care se scufundă în apă și ți se întoarce în ochi și mai puternică de tre’ să faci ochii mici, cu miros de clor și senzația aia când simți cum ți se usucă o picătură de apă pe braț. Mie, de fapt, asta îmi place la pictura abstractă. Cum ne mișcă imaginația și amintirile senzoriale.

Găsiți mai multe din tablourile artistei pe chrissy.ch, site-ul ei.

Urmărește-ne pe Google News