INTERVIU | Stere Gulea, amintiri despre Ion Caramitru: „Faptul că Pino exista era ca o plasă de siguranță. Aveam sentimentul că lucrurile încă nu se năruie”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
„După dispariția lui Toma Caragiu, el a preluat rolul de pater familias în zona culturii la macedoneni”, își amintește Stere Gulea pentru Libertatea. Regizorul vorbește despre întâlnirile cu Ion Caramitru pe platourile de filmare, dar și despre moștenirea culturală a actorului lăsată în societatea românească.
Cuprins:
Stere Gulea și Ion Caramitru au colaborat, pentru prima dată, la filmul de debut al regizorului, „Iarba verde de acasă”. Gingășia sorții a făcut ca ultimul rol de cinema pe care Ion Caramitru l-a avut să fie în „Moromeții 2” (2018). Regizorul Stere Gulea, în vârstă de 78 de ani, a povestit pentru Libertatea cum primul liant al relației lor a fost marele Toma Caragiu, dar și despre rolul pe care Ion Caramitru l-a avut în cadrul comunității aromâne, din care amândoi fac parte.
Ion Caramitru a murit duminică, 5 septembrie, la vârsta de 79 de ani. Va fi înmormântat vineri, 10 septembrie, pe Aleea Actorilor din Cimitirul Bellu din Capitală, a anunţat Teatrul Naţional din Bucureşti, pe care el l-a condus timp de 16 ani.
În continuare, redăm relatarea lui Stere Gulea:
„Istoria noastră e legată de faptul că suntem aromâni. Iar amintirea cu Ion Caramitru, care are cea mai mare semnificație pentru mine, este din momentul debutului meu, din 1977. Exista următoarea problemă în statul comunist: nu puteai să debutezi în regie dacă nu urmai secția de regie. Și eu n-o făcusem (în 1970, a absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică «I.L. Caragiale» București, secția Teatrologie-Filmologie, n.r.). Realizasem, însă, la TVR, un film de vreo 50 de minute, «Sub pecetea tainei», care a creat o oarecare vâlvă, pentru că atunci majoritatea filmelor erau cu scenarii cam inepte. Ăsta măcar nu făcea propagandă a realizărilor comuniste. Era despre Matei Caragiale, chiar titlul e luat dintr-o nuvelă a lui.
Atunci, Toma Caragiu era cel mai cunoscut aromân și el a făcut un fel de pasiune și un pariu ca eu să fac regie de film. Pentru asta s-a zbătut cu toată influența pe care el o avea – și era enormă.
Îmi povestea Caramitru: înainte ca eu să debutez, îl tachina pe Caragiu, care tot spunea despre mine. „Dar cine este, domnule, Gulea ăsta? Ce ne tot înnebunești cu Gulea?”. Și Toma se înfuria, își pierdea umorul – el, care avea un umor extraordinar!Stere Gulea, regizor:
„Poate că nu știi, dar eu te iubesc”
La un moment dat, am ajuns să mi se încredințeze mie să fac film, după un scenariu scris de Sorin Titel – «Iarba verde de acasă» (film care a avut premiera în 1978, n.r.). Atunci, ca într-un fel de lansare a proiectului, ne-am întâlnit – eu, Caragiu și Caramitru – pe la Kogălniceanu, într-o clădire unde era sediul redacției cinematografice. Am discutat, ne-am bucurat, apoi am fost la restaurant la Capșa, cu tot dichisul. Ion Caramitru a jucat în film, trebuia să joace și Toma Caragiu.
Când a fost nenorocirea cu cutremurul din 1977, Toma trebuia să fie la turul de manivelă de la Malul cu Flori, satul în care am făcut primul meu film. Chiar pe 4 martie trebuia să fie, că așa rămăsese – n-a mai venit, dar câteva ore multă lume a fost convinsă că Toma e la Gulea, la Câmpulung.
După ce Caragiu a murit, Pino (Ion Caramitru, n.r.) mi-a dat o carte poștală pe care o primise de la el. Îi scrisese ceva de genul: «Poate că nu știi, dar eu te iubesc!». Pino o ținea ca pe un talisman. Pentru el, era incredibil că Toma, care părea un urs, mare și ursuz, poate să aibă astfel de sentimente. De fapt, el își cenzura toată această sensibilitate.
Ion Caramitru, un mentor al aromânilor
Asta a fost prima noastră interacțiune, sub zodia acestor întâmplări. N-am fost intimi, nu am fost foarte buni prieteni. Ne-am apropiat cu vârsta, mai ales în ultimii ani.
Dar după dispariția lui Toma, Caramitru a preluat rolul de pater familias în zona culturii la macedoneni. Avea acest sentiment că trebuie să protejeze, să supravegheze evoluția celor care se manifestau în teatru și cinema.
Pino a fost președintele Societății de cultură macedo-române, care ființează de pe la sfârșitul secolului XIX - începutul secolului XX și care a avut un rol foarte important. Societatea asta dădea burse și cazare – avea un cămin pe lângă Piața Unirii – tinerilor aromâni care atunci trăiau în Grecia și veneau aici la studii. El a preluat gestionarea și conducerea acestei societăți și și-a asumat un rol de mentor.
A avut un vis: ca Teatrul Național să aibă arhitectura inițială
Și poate că oamenii uită, dar Caramitru e întemeietor de instituții. UNITER-ul, cu tot ce înseamnă el azi, este creația lui. Și a mai avut un vis, pe care și l-a împlinit: ca Teatrul Național să aibă arhitectura actuală. Inițial așa arăta, dar la un moment dat Ceaușescu, din pornirile lui de om fără cultură, a pus arhitecții să facă modificări, niște monstruozități. Caramitru și-a făcut un scop ca teatrul să arate din nou ca în proiectul inițial.
Știu toată povestea de la Liviu Ciulei, care era și arhitect. Liviu Ciulei a făcut parte din echipa celor care au lucrat efectiv la construcția Teatrului Național. Pino a luat planurile de la Ciulei și le-a urmărit pe șantier, se ducea și se interesa de mersul lucrărilor aproape zilnic.
Pino stătea în teatru poate și 18 ore uneori. El nu știa altceva. Ăsta era.
Și îi plăcea să-i ajute pe cei tineri, chiar dacă în ultimul timp au fost niște contestări la Teatrul Național care l-au cam amărât. Eu nu zic că nu există greșeli sau puncte de vedere diferite. Dar uneori s-au exprimat lucruri care l-au durut. Știu foarte bine că era afectat, dar nu arăta, pentru că el era un luptător.
Rămâne invitația la spectacol
Nu ne-am mai văzut recent. În «Moromeții 2» a fost ultimul lui rol de film. Sigur, nu e un rol de anvergură, dar eu l-am rugat și am ținut să fie prezent. Mi-a zis: «Vin pentru tine, Stere». «Și eu chiar asta vreau», zic. În ziua în care am filmat cu el, Horațiu (Mălăele, n.r.) avea o secvență pe care trebuia să o filmăm după aceea. A venit înainte ca eu și Caramitru să terminăm filmările. Și-am stat, așa, de vorbă, într-un moment care n-aș fi crezut că e ultimul.
Apoi a fost toată povestea cu pandemia, dar mai vorbeam la telefon. Chiar mi-a spus la un moment dat de un spectacol, făcut de o regizoare tânără, despre momentul Revoluției («Jurnal de România.1989», regia Carmen Lidia Vidu, n.r.). Mi-a zis: «Vino să-l vezi, să știi că e un lucru foarte bun».
A rămas că atunci când se reiau spectacolele, o să merg să-l văd. Dar acum n-o să mai merg, pentru că Pino nu mai e. El juca în spectacol și avea rolul pe care i l-a dat viața în timpul evenimentelor din 1989.
Faptul că Pino exista, pentru mine, era ca o plasă de siguranță. Aveam sentimentul că lucrurile încă nu se năruie. Simt că o epocă se încheie.”
Stere Gulea, 50 de ani în cinema
Stere Gulea are o carieră de peste cinci decenii în cinematografia românească. A realizat până în prezent zece lungmetraje, la trei dintre acestea semnând regia și scenariul - „Ochi de urs” (1983), „Moromeții” (1987) și „Stare de fapt” (1995). Cele mai recente filme sunt „Moromeții 2” (2018) și „Sunt o babă comunistă” (2013). În anul 1990 a fost participant la mișcarea socială Piața Universității, iar în perioada 1996-1998 a fost președintele Televiziunii Române. În anul 2000, a primit Ordinul național „Steaua României” în grad de Comandor. În 2019, a fost recompensat cu Premiul Publicului la Gala Gopo, precum și la Premiile TIFF.
