Tatăl meu adevărat era… vecinul mamei!

De trei zile, de când mă aflu la Arad, în casa unde mi-am petrecut copilăria și adolescența, am impresia că viața mi s-a întors pe dos precum o mânușă scoasă în grabă de pe degete. Chiar săptămâna trecută, aveam încă mustrări de conștiință pentru că n-am reușit să-mi vizitez părinții de Paște, așa cum le-am promis. îmi imaginam chipurile lor dezamăgite când i-am sunat să le spun că nu-mi pot permite să-mi iau vacanță. Lucrez ca asistentă medicală în ture și am pierdut noțiunea de „zile libere”, căci spitalul nostru duce o lipsă acută de personal.

și tot atunci mi-am luat inima-n dinți și am hotărât să mă angajez o vreme în străinătate. Din salariul meu, abia îmi pot plăti chiria într-o garsonieră bucureșteană și ratele la mașină. Ce rămâne dau pe mâncare și pe câteva lucruri de strictă necesitate. De la ai mei n-aș cere un leu. Dimpotrivă, i-aș ajuta, dacă aș avea cum. Visez să urmez cursuri de fizioterapie, îmi doresc să călătoresc, măcar prin Europa, să ies când și când cu prietenii la distracție, să dansez, să cunosc oameni, poate, pe cineva de care să mă îndrăgostesc… Dar nu-mi puteam permite nimic din toate astea. La cei douăzeci și patru de ani ai mei, n-aveam nicio perspectivă și nicio speranță dacă mă complăceam în situația asta. Ei bine, astăzi, când mă gândesc la părinți și la viitorul meu, sunt nevoită să schimb imaginile ce-mi răsar în minte.

Totul a început acum cinci zile, când m-a sunat mama și m-a rugat cu voce pierită să vin de urgență la Arad.

— știu, scumpa mamei, cât muncești de mult. Dar n-aș insista dacă n-ar fi ceva foarte, foarte important.

M-au îngrijorat atât vocea, cât și vorbele ei.

— Mamă, s-a întâmplat ceva? Tu și tata sunteți bine?

Mama n-a răspuns imediat.

— Da, suntem bine, dar de întâmplat, s-a întâmplat ceva, de aia te rog să vii. Altfel nu aș fi insistat, știi bine.

Am rugat-o să-mi spună despre ce e vorba și să nu mă țină pe jar, dar m-a rugat să nu insist fiindcă e o veste pe care trebuie să mi-o dea numai și numai între patru ochi. Așa am ajuns, zilele trecute, în apartamentul în care am copilărit. Camera mea a rămas neatinsă, deși abia dacă mai dorm acolo câteva nopți pe an. Am observat, încântată, că ai mei au schimbat totuși ceva mobilă prin casă. Sufrageria cea aglomerată, în mijlocul căreia trona nelipsita masă, a devenit un fel de living, în culori vesele. Somiera nesuferită și șifonierul masiv din dormitorul alor mei au dispărut. Le-a luat locul un mobilier suplu, ce mărește încăperea. și bucătăria au modernizat-o puțin. Aromele îmbietoare din cuptor, când vin pe aici, au rămas aceleași.

— Oau! îmi place cum ați redecorat casa! le-am zis eu, după ce ne-am îmbrățișat. Ați câștigat cumva la loto și nu mi-ați spus?

— Nu chiar la loto, mi-a răspuns tata, glumeț, ci de la vecini. Laurențiu a plecat anul trecut și ne-a lăsat mobila asta. îl mai ții minte pe nea Lau?

Cum să nu-l țin minte?! Nea Lau, cum îl poreclisem de mică fiindcă nu-i puteam pronunța numele, era vecinul și prietenul nostru de când mă știu. El a fost pentru mine Moș Crăciun an de an, el mi-a cumpărat primul ceas de mână, când am absolvit clasa a patra, el m-a învățat să merg pe bicicletă și să joc șah, și tot el m-a sfătuit să urmez școala sanitară, convins că asta-mi era chemarea. și pot spune că nu s-a înșelat.

— Cum să nu-l țin minte? Chiar, ce mai face? știți unde s-a mutat? Aș vrea să-i fac o vizită.

Tata s-a uitat la mama.

— Mai ai numărul lui de telefon, Marta? țin minte că ți l-a lăsat.

Mama a întors privirea și a răspuns vag:

— Da, parcă-l am pe undeva. Am să-l caut. Acum, haideți la masă, că se răcesc bunătate de sarmale!

Abia după masă, când tata s-a dus să se întindă și am rămas noi două în bucătărie, am luat-o pe mama la întrebări.

— Gata cu misterele, am avut destulă răbdare, spune-mi ce-i așa important de m-ai adus valvârtej aici!

Mama a studiat o vreme, încurcată, gresia bucătăriei, pe urmă s-a așezat pe un scaun.

— Așază-te, Luana, și ascultă-mă bine! Ar fi trebuit să-ți spun mai demult… Sau niciodată. Dar a venit momentul să afli acum. Tatăl tău… a mai zis ea, iar în colțul ochilor i-au strălucit lacrimi.

Tocmai mă așezasem, că am sărit imediat în sus.

— Tata? Ce-i cu tata! Hai, zi, nu mă mai fierbe! E bolnav cumva?

— De fapt, da. A fost foarte bolnav. și am sperat că mai are o șansă cât de mică să se vindece acolo unde este…

Am simțit cum pălesc și mi s-au tăiat picioarele.

— Unde este, dragă? Pe canapea? Tata arată foarte bine! E vesel… Vrei să zici că se preface?

— Of, mi-e atât de greu să-ți spun… Tatăl tău e… era într-un spital din Germania. L-a luat Gina acolo, deși a divorțat demult de el.

— Stai puțin, ce legătură are tata cu tanti Gina, fosta soție a lui Nea Lau? am întrebat nedumerită, pe urmă mi-a picat greu fisa, lovindu-mă-n stomac. Mamă, ce încerci tu să-mi spui? Că tatăl meu…

—… E Laurențiu.

M-am prăbușit pe scaun. Se învârtea bucătăria cu mine. într-un târziu, mi-am regăsit vocea.

— și… de ce-mi spui acum asta?

— Fiindcă ți-a lăsat un testament și m-a rugat să ți-l dau imediat după ce voi primi un plic din Germania. Am primit plicul acum o săptămână. Dar n-am avut curajul să-ți spun până acum…

— și tata… Tata știe?

— știe că nu ești fiica lui. Dar nu știe mai mult. N-a întrebat niciodată. Ești fetița lui cea iubită, restul nu contează. Ai fost norocoasă, cu doi tați iubitori! a adăugat mama printre lacrimi.

Pe urmă, mi-a spus povestea ei de dragoste, tăinuită atâția ani. între mama mea și nea Lau, adică tatăl meu, a fost o pasiune mistuitoare, căreia nu i s-au putut împotrivi. El i-a fost profe-sor la liceu. Se sorbeau din ochi pe furiș. Prima lor apropiere a fost la balul de după bac. Au dansat îmbrățișați și puțin a lipsit să nu se sărute acolo, în văzul tuturor.

Fără s-o știe, au fugit amândoi în același timp de la bal, de teamă să nu se trădeze. Au dat nas în nas pe stradă. S-au privit îndelung, neîndrăznind să se atingă. Când el a făcut un pas în spate, mama i-a zis repede: „Am împlinit optsprezece ani luna trecută” și s-a apropiat de el. Atunci s-au sărutat prima oară.

Nea Lau, adică tatăl meu, era însurat cu tanti Gina. Nu că vreau să-l scuz pentru ce a făcut, dar tanti Gina era o femeie destul de ursuză și rece. Așa mi-o amintesc. Poate că nu a fost așa dintotdeauna sau poate că nici măcar nu era astfel cu adevărat, dar cu noi nu era apropiată, nici nu țin minte să fi avut o casă deschisă, plină de oaspeți.

Dragostea lor a durat toată viața. Dar legătura s-a rupt după doi ani. A rupt-o el, copleșit de vinovăție față de nevasta lui și față de mama. I-a spus că nu pot clădi o iubire pe suferința soției tră-date și că mama trebuia să scape cât mai repede de o pasiune nefericită fiindcă, la vârsta ei, rănile sufletești se vindecă ușor, mai ales printr-o iubire nouă.

Mama l-a înțeles, dar a suferit cumplit. Când și-a dat seama că e însărcinată, a fost în culmea fericirii. Am fost un copil dorit. El a avut oarecum dreptate: mama a întâlnit și o nouă iubire, pe tatăl meu oficial, când eu aveam doi ani.

Dar rănile sufletești nu i s-au vindecat pe de-a întregul. Iar lucrurile s-au complicat când au dat nas în nas în parc, pe malul Mureșului: mama era cu mine în cărucior, iar el, cu tanti Gina la braț. Le-a fost foarte greu să treacă unul pe lângă altul, făcându-se că nu se cunosc.

Mama își amintește că el m-a privit intens, apoi, pe ea, la fel de pătrunzător. S-a oprit câteva clipe și s-a făcut că-și trage sufletul.

— Atunci, Laurențiu a știut că ești fata lui. Iar eu am înțeles că știe.

— și nu ți-a spus nimic?

— Nu. Dar voința lui s-a frânt în momentul acela…

Mama n-a mai trecut de atunci cu mine pe acolo. Dar el nu s-a lăsat până nu i-a dat de urmă.

— în anul acela, m-am măritat cu Marius și ne-am mutat în casă nouă, adică aici. Câteva luni după aceea, ne-am trezit cu vecini noi în apartamentul de deasupra. Laurențiu și Gina.

— Cum? A venit după tine aici?

— Mi-a spus că așa suntem chit: eu te-am avut pe tine fără să-i spun, așa că el are dreptul să-ți fie alături, să te vadă măcar crescând. La urma urmei, a fost spre binele tău.

în minte mi-a apărut limpede o imagine din copilărie: nea Lau și cu mine, într-o barcă pneumatică, pe Mureș. El mă învăța să vâslesc; mă privea zâmbind, iar ochii lui erau mai calzi ca lumina soarelui de vară. Mi-am amintit că mă simțeam iubită și ocrotită. Mi-au dat brusc lacrimile. Mi s-a făcut dor de el.

— Ce era în plicul ăla pe care l-ai primit din Germania, mamă?

— 0 copie legalizată după certificatul de deces. A cerut să ne fie trimisă ca să poți intra în posesia moștenirii. Apartamentul de deasupra și un depozit bancar de treizeci de mii de euro.

Am început să plâng de-a binelea. Mama mi-a ținut isonul. Atunci a intrat tata în bucătărie.

— Ce v-a apucat, fetelor? Vedeți vreo telenovelă în ușa cuptorului?

Am alergat la el și l-am strâns în brațe.

— Nu, tati, povesteam despre tăiatul cepei și ne-au dat lacrimile!

Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE