În zadar am încercat să-mi salvez căsnicia

„Atunci când o ușă a fericirii se închide, o alta se deschide… De multe ori însă, privim atât de mult către ușa închisă, încât nu o mai vedem pe cea care se deschide.” Asta mi-a spus psihologul la care m-a trimis un bun prieten să caut ajutor. Abia după un timp, după multe frământări și multă suferință, mi-am dat seama că are dreptate. I-am mulțumit pentru că mi-a deschis ochii sufletului și mintea, și m-a ajutat să înțeleg că, la 38 de ani, încă mai poți spera la fericire.

Să vă spun însă cum am și de ce am ajuns la psiholog. Totul a început în 2010, când am cunoscut-o pe Irina. Eram la o conferință, ea a avut o prezentare și, din clipa în care i-am văzut chipul angelic și i-am auzit vocea blândă, m-am simțit ca lovit de trăsnet. La recepția care a urmat, am încercat să fac tot posibilul să intru în vorbă cu ea. Sunt un timid și, în clipa în care am ajuns față în față, împins lângă ea de un bun prieten care o cunoștea, am amuțit.

— Tudor ține morțiș să te cunoască, s-a îndrăgostit lulea și nu exagerez, crede-mă, îl cunosc bine, i-a spus prietenul meu.

Cred că m-am înroșit ca un biet rac fiert de viu, așa mă și simțeam, de alt-fel. Irina a zâmbit discret și a început să vorbească. Mi-a povestit multe lucruri despre cercetările pe care le face, până m-am calmat și am prins glas.

— Liviu are dreptate, să știi. M-am îndrăgostit de tine privindu-te și ascultându-te. Nu vreau să fiu deplasat, dar mi-aș dori enorm să ne cunoaștem mai bine. Dacă și tu vrei, firește.

Mi-a zâmbit, m-a mângâiat discret pe obraz și mi-a scris numărul personal de mobil pe cartea de vizită.

— Mi-ar face plăcere să te cunosc, pari un bărbat mai altfel.

Am plecat spre casă țopăind. La câteva luni după ce ne-am cunoscut, am cerut-o de soție și, când a spus „da”, m-am considerat cel mai fericit bărbat din lume. Pe vremea aceea, mama era bolnavă, avea cancer în fază terminală, dar s-a bucurat enorm când a cunoscut-o pe Irina și ne-a urat să fim fericiți și să ne trăim viața din plin. Din păcate, a murit cu o zi înainte de cununia civilă. Mi-am spus că nu are niciun rost să amânăm cununia civilă, oricum n-aș mai fi învi-at-o pe mama, așa că ne-am dus amân-doi și câțiva prieteni și ne-am căsătorit, iar apoi am îngropat-o pe mama.

Am simțit că suferința mea ne-a apropiat mai mult, ne-a consolidat iubirea și ne-a îndârjit în dorința de a fi fericiți. Atunci, pentru prima oară, după înmormântare, surorile mele mai mari, mi-au bătut obrazul și mi-au reproșat că nu-mi pasă de mama și că n-am vrut să fac nici cel mai mic sacrificiu pentru ea. Relațiile mele cu ele au început să se răcească, deși până atunci am fost cei mai buni prieteni. în treacăt fie spus, și pe tata au ajuns să-l urască pentru că, la doi ani după moartea mamei, s-a recăsătorit; nu suporta să fie singur și, în plus, nu avea decât 57 de ani. Surorile mele au afurisit-o pe femeia care i-a devenit soție, deși Maria este o femeie de toată isprava și cred că mama ar fi fost fericită să-l știe pe tata pe mâini așa de bune. Tata nu a fost vinovat că mama s-a îmbolnăvit, a iubit-o și a respectat-o cât au fost împreună și a păstrat-o în inima lui pentru tot restul vieții. Nu știu ce s-a întâmplat cu suro-rile mele, dar, după ce s-au măritat și au ales să trăiască la țară, au devenit niște încuiate, pe care cel mai mult le interesează gura lumii. Au refuzat să-l mai vadă pe tata și nu l-au primit niciodată în casele lor după ce s-a însurat a doua oară.

Nu i-am spus nimic Irinei despre atitudinea surorilor mele, ce rost avea s-o necăjesc cu asemenea prostii? Ne-am văzut de viața noastră, de carieră, iar la doi ani după ce ne-am căsătorit, Irina a rămas însărcinată. A fost cea mai frumoasă zi din viața noastră când medicul a confirmat sarcina. Mi-am strâns soția în brațe și am sărbătorit evenimentul petrecând un weekend la Veneția amândoi. Dumnezeule, cât eram de fericiți! Soția mea strălucea, aș fi pur-tat-o numai în brațe. Aș fi strigat în gura mare că o iubesc, că ne iubim. Eram convins că nimeni și nimic nu ne va putea despărți vreodată.

Din nefericire însă, cu puțin timp înainte să facă 4 luni, Irina a pierdut sarcina. A avut niște dureri cumplite, am dus-o la spital, iar medicii mi-au spus că, dacă păstrează sarcina, își periclitează viața, așa că m-au pus să semnez niște hârtii, pentru că Irina era sub anestezie. Sigur că, atunci când am auzit că viața iubitei mele este în peri-col, am semnat că sunt de acord cu întreruperea sarcinii. Cum aș fi putut trăi fără ea? Medicii m-au asigurat, de altfel, că vom mai putea avea alți copii și mi-au spus că, din păcate, tot mai multe femei ajung în astfel de situații din cauza stresului și a vieții tensionate pe care o avem cu toții în ziua de azi.

După ce și-a revenit și a venit acasă, Irina s-a schimbat însă radical și m-a acuzat că numai din vina mea a pierdut copilul, mi-a spus că nu trebuia să semnez nimic, pentru că ea e convinsă că ar fi dus sarcina la bun sfârșit. Mi-a mai spus că nu trebuia să mă asculte și să aleagă acel spital, despre medicii căruia s-a spus de multe ori că nu-și dau tot interesul și aleg cele mai ușoare soluții, ca să nu aibă nimeni ce să le reproșeze.

Acesta a fost doar începutul. încet, încet, Irina a început să-și petreacă tot mai mult timp la serviciu sau cu pri-etenele ei, așa-zisele noastre discuții se limitau la plata facturilor, la problemele stricte de zi cu zi. Apoi, Irina a început să-mi reproșeze că nu sunt bărbatul pe care și l-a dorit, că nu sunt în stare de nimic, că mă mulțumesc să locuiesc în apartamentul ei strâmt, în loc să mă gândesc că ar fi cazul să ne mutăm într-o locuință civilizată.

— în definitiv, ai putea vinde apartamentul mamei tale, oricum nu mai locuiește nimeni în el și plătești facturile degeaba.

Da, soția mea avea dreptate, tata se mutase la soția lui și-mi spusese că pot face ce vreau cu apartamentul în care crescusem. Numai că eu știam că trebuie să împart banii cu surorile mele, chiar dacă eram certați. M-am gândit să le propun ca, după ce facem succesiunea, să vindem apartamentul și să împărțim banii. Mă gândi-sem să fac un împrumut la bancă și să cumpăr un apartament mai mare, o casă, o locuință mai decentă, cum își dorea soția mea. Exact în aceeași perioadă, unul dintre cumnații mei a avut nevoie de o operație costisitoare, iar sora mea a trecut peste cer-turile noastre și mi-a cerut ajutorul. Cum nu aveam bani suficienți, am făcut împrumutul acela oricum și i-am dat ei toți banii. M-am bucurat că i-am putut salva viața bărbatului ei. Surorile mele mi-au spus că renunță la partea lor de bani din vânzarea apartamentu-lui mamei, dar eu n-am putut accepta. Irina s-a înfuriat când a aflat ce s-a întâmplat, s-a enervat peste măsură când i-am spus ce rată mare am la credit, ca să-l pot termina cât mai repede și m-a dat prima oară afară din casă, din casa ei.

— Ești un neisprăvit! M-ai mințit tot timpul de când suntem împreună, nu te interesează decât familia ta, eu nu contez! Nici măcar o amărâtă de nuntă n-ai fost în stare să plătești.

M-am mutat la un prieten și am încercat să stau de vorbă cu ea omenește. De cele mai multe ori, nu-mi răspundea nici la telefon, nici la ușă. A refuzat cu încăpățânare orice împăcare, mai bine de patru luni. Apoi, pe nepusă masă, m-a chemat să mă întorc acasă, a plâns, m-a rugat s-o iert… Am iertat-o. Am sperat că s-a schimbat, că a redevenit Irina cea de dinainte și vom reuși să fim din nou fericiți. între timp, fusese promovată și pleca deseori în delegații în străinătate cu șeful ei. Mă suna tot timpul cât nu era acasă, îmi aducea de fiecare dată un cadou, îmi spunea că mă iubește și am ajuns să cred că suntem pe drumul bun. Asta până ce au început telefoanele și mesajele nocturne.

Când auzea telefonul, se dădea jos din pat și pleca în cealaltă cameră sau la bucătărie, ca să nu aud ce vorbește. Firește că mă trezeam de fiecare dată. Uneori, discuțiile sau mesajele se pre-lungeau până dimineața.

Am încercat să strâng din dinți și să n-o întreb nimic. Am sperat că, chiar dacă are o aventură cu alt bărbat, e ceva trecător și vom rămâne împreună. Nu sunt un bărbat gelos din fire, ba chiar pot înțelege și tolera multe lucruri. Am sperat numai că-mi va spune ceva, că-mi va da o explicație, dar n-a făcut-o. Din fericire, relația noastră mergea bine, nu aveam de ce mă plânge.

întâmplarea a făcut să cunosc și eu o altă femeie, care m-a impresionat mai mult decât mă așteptam. Nu m-am implicat în relația cu ea din răzbunare sau ca să-i dau soției mele o lecție, s-a întâmplat pur și simplu. De multe ori, când Irina era plecată în delegație, eu rămâneam peste noapte la Narcisa. Narcisa divorțase de ceva vreme, dar nu mi-a spus niciodată că așteaptă să fac și eu la fel, n-a avut niciodată nicio pretenție. Ne simțeam bine împreună și profitam de acest lucru, atât și nimic mai mult. Nu ne-am făcut promisiuni sau planuri de viitor. Ea avea un băiat, care locuia pe rând la ambii părinți, păstrase o relație civilizată cu fostul soț, de dragul copilului. îmi dăduse clar de înțeles că nu are de gând să se recăsătorească. Fostul ei soț a făcut-o, așa că Florin era obișnuit ca în viața părinților lui să existe alte persoane. Era un copil bun și bine crescut. Câteva weekenduri, când Irina a fost plecată, le-am petrecut cu Narcisa și Florin, și m-am simțit minunat. Sincer să fiu, mi-aș fi dorit enorm să am și eu copii. Dar asta e altă poveste.

într-o seară, când am ajuns acasă de la serviciu, e adevărat că trecusem puțin și pe la Narcisa, Irina tocmai se întorsese dintr-o călătorie și mă aștepta. Mi s-a părut puțin cam înțepată.

— S-a întâmplat ceva? am întrebat.

— Poate ai tu să-mi spui ceva!

— Eu? Nu cred.

— Nu mai face pe inocentul! Duminica trecută te-a văzut un coleg de-al meu în compania unei femei și a unui copil la munte. îți dai seama în ce situație penibilă m-ai pus?

M-am uitat câteva clipe la ea și m-am blocat, ca în ziua în care am cunoscut-o, numai că, de data asta, nu de emoție, ci de furie.

— Te-am pus într-o situație penibilă? Ce vrei să spui?

— Nu m-ar deranja să ai pe cineva, dar ai putea fi mai discret!

— îți imaginezi cumva că așa-zișii tăi colegi nu știu nimic despre relația ta cu patronul? Sper că n-ai de gând să negi!

— Nu e treaba ta!

— Nu e treaba mea? Dar e treaba lor ce fac eu cu viața mea?

— Te credeam un bărbat mai altfel, m-ai dezamăgit! Te rog să pleci, definitiv de data asta, am să introduc acțiunea de divorț.

Am plecat fără să iau nimic din casa aceea. Nu mai voiam nimic care să-mi amintească de viața mea alături de Irina. M-am mutat la Narcisa. Numai că, după câteva zile, Irina a început să fie tot timpul prezentă în mintea mea. Devenise o obsesie. Nu puteam face nimic fără să mă gândesc la ea. Am ajuns s-o strig pe Narcisa… Irina. Acesta a fost începutul. Pe urmă, nu m-am mai putut atinge de ea. Am început să dorm în living, iar până la urmă, am plecat. M-a rugat să nu mă mai întorc. Mi-am dat seama că face asta pentru fiul ei, nu voia să-l deruteze, nu voia ca el să fie martor la ceea ce se întâmpla între noi. I-am dat dreptate. Am început s-o caut pe Irina, să-i dau telefoane, s-o urmăresc. îi cerșeam puțină atenție, dar ei nu i-a păsat multă vreme. M-a sunat însă de ziua mea și a acceptat să ne vedem. Am stat mult de vorbă, ne-am spus fiecare păsurile, ne-am făcut reproșuri. Mi-a mărturisit că s-a despărțit de șeful ei și are de gând să-și schimbe locul de muncă.

— Te poți întoarce, dacă vrei…

— Crezi că mai avem vreo șansă?

— Putem încerca.

Am plecat de la prietenul meu, care mi-a spus că ar trebui să cântăresc mai bine lucrurile, dar nu l-am ascultat. Codruț m-a rugat să mă duc măcar la un psiholog, să stau de vorbă cu el, să-mi dau seama ce se întâmplă cu mine. La insistențele lui, am acceptat. Aveam de gând s-o duc și pe Irina, să facem eventual terapie de cuplu. Ne-am și dus de câteva ori. Psihologul nu mi-a spus ce se întâmplă, dar m-a condus pe un drum care nu mai ajungea într-o fundătură, cum se întâmpla de obicei.

M-a ajutat să-mi limpezesc gândurile și, din fericire, a făcut asta și pentru Irina, așa încât, la un moment dat, ne-am dat seama sin-guri că viața noastră împreună a luat sfârșit, că nu avem niciun motiv să mai continuăm, pentru că n-am face decât să ne răzbunăm unul pe altul. Adunaserăm prea multă ură în suflet și-l otrăviserăm. Ne-am dat mâna și a pornit fiecare pe drumul lui. încă nu știu dacă Narcisa va fi să mai fie…

Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE