Justiție, nu harneală! Și carisma tăietorului de sporuri

În schimb, iar e caniculă în Grecia, așa că doctorul Oprescu trebuie să se tragă mai la umbră, să poarte o pălăriuță, să nu Doamne ferește!

Rar găsești o țară ca a noastră (vorba vine, a noastră), să-și trateze cu atâta grijă dregătorii de ieri, de azi și de mâine, mereu. 

Alt fapt: bugetărimea e împărțită pe caste. Intangibilii există. Există pilele, cunoștințele, relațiile, sinecurile. Există trimișii speciali ai partidelor.

Există clanurile, triburile, haitele, amantele, cumetrii, nășicile și soacrele mici. De atârnat, se atârnă în neam, organizat. Există infiltrații de la pădure. Există prin birouri chiar și oameni care muncesc. Ei sunt îndeobște cunoscuți sub numele de „proștii”.

Dezmățul cu salarii, prime, sporuri, vouchere de vacanță e în floare. Cum să nu fie, când statul se bazează fix pe stat și acumularea vechimii în funcție, până la pensioara care se dorește cât mai grabnică?!

E foarte drăguț cum bugetarii de carieră, care n-au muncit o secundă pe piața liberă, vorbesc despre drepturi câștigate pentru totdeauna. Firește, fără nicio legătură cu performanța. Leafa de la stat e sfântă, nu te atingi! S-a atins Băsescu și a ajuns unde a ajuns, de e ținut în libertate cu forța, dragul de el.

Bolojan insistă cu monosprânceana, ca Băsescu pe vremuri cu șuvița. Omul e încăpățânat. E tranșant. Nu te joci!

Are morga lui Kojak după două săptămâni la Făurei. Ei, și ce dacă întinează numai nobilele idealuri ale Fridei Khala? A descălecat ca să schimbe, să facă, să dreagă. E dârz!

Populismul ieftin de la congresul liberal-bugetarilor, cu Bolojan strângând gunoaie (gunoaiele colegilor săi de-o viață) – o artă! O dovadă că Bolojan e altfel, e altceva… 

A reușit să seducă până și cunoscuții oxiuri ai puterii din anii 2000, crescuți îndărătul politic al lui Băsescu. Liderul nostru autoritar. Tătucul cu plăcerea tăierii. Vai! Orgasme filozofice. Carisma barosului. Carisma tăietorului de sporuri.

Strategia Bolojan e elementară: călărește valul de austeritate cu experiența unuia care asta a făcut toată viața.

Timpul dărâmării e la Bolojan tot timpul. Timpul zidirii, ecleziastic vorbind, vine mai târziu, că acum sună ocupat. Și țara românească nu e tocmai Oradea, să fi rămas gata făcută din Imperiul Habsburgic. România nu e chiar așa un tărâm baroc.

Bolojan are dreptate în apetitul său pentru distrugere. Statul român trebuie luat pe sus. Doar că, ia uite, nu îl ia pe sus.

Îl ia pe jos, pe la bază, pe la amărâți. Ăștia, da. Pot fi călcați în picioare. Presa bugetată oricum va proslăvi fermitatea.

Dar cu cine nu trebuie să te joci – Bolojan nu se joacă. Fiorosul, neînfricatul lider devine mielușel în preajma marilor căpușe, vă rugăm, dacă se poate, dacă nu deranjăm, să discutăm, să mai vedem, să mai negociem, poate la pulivară, dacă aveți plăcerea și posibilitatea să vă tăiați un covrigel din diurnă?

Și dezavantajul românului cu drept de vot e că a devenit nerăbdător. După ce zeci de ani s-a lăsat călărit de toți paraziții, acum – gata! Vrea să aibă și aia, și ailaltă, de toate, s-a culcat la Mizil și vrea să se trezească în Oslo.

Și s-a pomenit cu acest șef de sală încrâncenat care îi taie din rația de pâine și îi dă ciorba doar pe la nas. Și mai și strigă la el să se ducă la muncă, la muncă!

Cât despre averile ilicite, ele sunt bine, de ce întrebați?! Se bronzează banii sifonați ca doctorul Oprescu în Grecia, am mai zis de dânsul.

Ce frumoasă e democrația românească! Nici n-ai spune că nu există.

Foto: Vlad Chirea

Abonați-vă la COMPULSIV! Carte, film, muzică, politică și social media - filtrate rapid de un consumator compulsiv - Costi Rogozanu.

ABONEAZĂ-TE