Logica extremismului, logica războiului

Când se duce în extremă, orice idee politică devine potențial criminală. 

De secole (când nu au fost ei înșiși cuprinși de flame revoluționare), filosofii au tot avertizat asupra necesității moderației. 

Dar cine mai are nevoie de gândire, dacă avem rețele sociale și subculturile pe care le emană?

Dacă nu te omoară cei din tribul tău, că nu ești suficient de radical, te omoară cei din tribul celorlalți, pentru care ești tot ce nu ar trebui să fii. Dar cineva tot te omoară. 

Fanatismul poate îmbrăca orice formă, de la religios sau politic, esența sa rămâne logica de cult, cu un lider de cult. Aceste culte nu sunt doar o expresie a tragicei nevoi a omului de a se înregimenta, fie și într-o aberație, ci sunt și mașinării de produs bani.

Noua realitate virtuală este aur curat pentru fanatici sinceri, dar și pentru șarlatani puși pe îmbogățit și pentru agitprop-ul statelor teroriste, dintre care cel rusesc este de o eficiență mereu surprinzătoare.

Felul în care a fost gestionată politic moartea tânărului Kirk, care „profețea”, rentabil economic, unora mai tineri cu un deceniu decât el, arată că America și-a pierdut echilibrul mintal și moral și că săracul Locke a avut o idee politică bună când s-a gândit că oamenii trebuie să aibă și mijloacele tehnice (arme) pentru a răsturna guvernul opresiv, dar ideea aceea traversând Oceanul s-a transformat într-un coșmar care nu se mai încheie și ucide zeci de mii de americani anual. Și e un miracol că nu ucide și mai mulți. 

Extremele se potențează reciproc, se influențează reciproc și nu aduc decât și mai multă ură, și mai multă moarte. 

Adevăratul curaj al vremurilor noastre este să rămâi la centru, departe de toate legiunile de fanatici, fie ei radicali de stânga, acceleraționiști, fie ei moguli tech sau rednecși triști cu trăgaci. 

Fanatismul de stânga nu e mai breaz decât fanatismul de dreapta și viceversa. Singura cale pentru o societate rămâne moderația. Orice altceva ne aruncă în dezbinare, haos și crimă. Altfel, Kirk a cules ceea ce a semănat. Aceasta este „logica” extremismului.

Invazia rusească în Ucraina a născut o mulțime de texte interesante (îmi aduc aminte acum de unul al lui Mihail Pavlovici Șișkin scris chiar în februarie 2022), de cărți, de materiale video, de filme, de documentare. Este, deci, un moment care marchează epoca.

În definitiv, nu mai fusese război în Europa de ani și ani. Ba chiar a existat iluzia că s-a sfârșit istoria, că sunt inevitabile pacea și prosperitatea veșnice. Nu s-a întâmplat așa.

Una dintre lucrările cele mai interesante care are în centru acest război (care e folosit, de fapt, pentru a explica înfrângerea mai amplă a Occidentului) a fost scrisă de Emmanuel Todd (se cheamă „La défaite de lOccident” și a fost publicată recent la Gallimard).

Găsesc această lectură utilă, chiar dacă nu sunt nici pe departe de acord cu concluziile lui Todd.

E drept că unele observații sunt revelatoare, chiar dacă tonul l-aș numi îngâmfat, plin de sine, al autorului și, pe alocuri, cinismul său face lectura dificilă, dacă nu insuportabilă.

Multe surprize a developat acest conflict. Una dintre ele – arată și Todd – a fost rezistența Ucrainei, care a depășit toate așteptările rușilor. Un stat aproape eșuat s-a reinventat pe fondul acestei invazii. Ucrainenii și-au regăsit solidaritatea și spiritul național în fața agresiunii și au rezistat cu adevărat impresionant, eroic. Cine spunea că nu mai sunt eroi în secolul XXI?

O alta a fost și rezistența economică a rușilor, care nu s-au prăbușit, în ciuda sancțiunilor și a efortului de război și în ciuda așteptărilor Occidentului (despre care Todd n-are o părere prea bună, pe care nu o împărtășesc defel).

E și acesta un fapt: puterea rușilor de a îndura a fost din nou teribilă.

Sunt multe analize geopolitice, multe viziuni (de pildă cea a profesorului Mearsheimer, profesor de geopolitică la Universitatea din Chicago) care au intrigat, care au stârnit dezbateri, care au uluit.

Pe fondul războiului propriu-zis s-a desfășurat și un război al ideilor. Ideologiile însoțesc întotdeauna războaiele. E inevitabil.

Ceea ce mi se pare cu adevărat a fi o pierdere groaznică la nivel de civilizație este că s-a (re)normalizat discursul despre război, ca și cum războiul ar fi absolut firesc, și nu imensa tragedie umană care este, de fapt.

În anii 2000 am făcut zeci de interviuri cu supraviețuitori ai tragediilor secolului XX (supraviețuitori ai Holocaustului, din Gulag, din închisorile românești, din războaie). Toți mi-au spus unul și același lucru: războaiele aduc moarte și nefericire și mutilează generații întregi. Orice, numai război nu!

Am ascultat în acești ani multe emisiuni, cursuri despre război (de pildă cel despre „Paradoxurile războiului”, susținut de profesorul Miguel A. Centeno la Princeton – profesorul predă la departamentul de sociologie).

Și cred că nu greșesc dacă fac această constatare: că războiul a cunoscut în anii din urmă o „banalizare”. Războiul nu mai oripilează. Societățile au acceptat războiul ca pe un fapt normal, dacă nu divers, care se întâmplă undeva, chiar acum, iată și în Europa, chiar dacă la marginile ei.

Logica războiului a redevenit „acceptabilă”. Este oribil și exact.

Nici măcar în fața unui genocid (cum se întâmplă în Gaza) nu mai suntem cu adevărat cutremurați. Toate acestea se întâmplă sub ochii noștri, care nici nu sunt îngroziți!

Războiul dus de Rusia a fost unul de cucerire, deghizat în unul de apărare – specialitatea casei la ruși.

Dar nici asta nu mă revoltă la maxim, confuzia între alb și negru, între război și pace, între victimă și agresor. Ci faptul, și mai grav, că războiului i se mai pot găsi (și i se găsesc) justificări și explicații nuanțate, ca și cum n-ar fi vorba despre o atrocitate peste o altă atrocitate peste o altă atrocitate.

Sigur, companiile care produc armament înregistrează profituri enorme zilele astea, dar băile de sânge în care se scaldă omenirea, de la Kiev până în Orientul Mijlociu și în Africa, nu pot fi justificate de nimic. Merită? De unde mai luăm un Bob Dylan să scrie și să cânte un „Masters of war”?!

Și un preșcolar înțelege, văzând harta lumii, că Rusia nu era în niciun pericol real. Are un teritoriu enorm pe care nu e în stare să și-l administreze în beneficiul cetățenilor. Dar Rusia nu cunoaște – dintotdeauna! – altă logică decât cea a războiului, care ascunde slăbiciunile interne.

E un cerc vicios din care rușii n-au ieșit, de fapt, niciodată. E totodată o catastrofă pentru toți vecinii rușilor. Și rușii cam sunt vecini cu toți ceilalți pământeni…

Foto: Profimedia

Abonați-vă la COMPULSIV! Carte, film, muzică, politică și social media - filtrate rapid de un consumator compulsiv - Costi Rogozanu.

ABONEAZĂ-TE