Lumea întoarsă pe dos sau despre percepție, limbaj și austeritate în România de azi

Experimentele cu ochelari de la Innsbruck – link aici  – realizate de doi cercetători austrieci, Theodor Erismann (1883–1961) și Ivo Kohler (1915–1985), sunt ilustrative în acest sens. Participanții, obligați să vadă lumea cu susul în jos, au experimentat inițial dezorientare severă. Gesturile simple deveneau imposibile, iar orientarea în spațiu le era profund afectată: „La început, aceștia aveau mari dificultăți în orientare și se loveau de obiecte. Unii încercau chiar să calce peste becurile de pe tavan, pe care le percepeau pe podea.” – link aici.  După o perioadă de adaptare, însă, creierul a reorganizat percepția, iar lumea inversată a început să pară normală. De necrezut, la scoaterea ochelarilor, realitatea „corectă” părea stranie. Experimentul arată că omul nu doar percepe lumea, ci se poate adapta activ la ea, chiar și atunci când aceasta este profund distorsionată.

În mod similar, societatea românească contemporană este structurată astfel încât injustiția sau austeritatea să pară firești, iar oamenii să se adapteze la ele fără să le mai recunoască ca fiind problematice. Așa cum ochelarii experimentului de la Innsbruck inversau realitatea, tot așa cetățenii se adaptează acum la o realitate socială inversată.

Această logică a adaptării se observă foarte bine în politicile de austeritate din România, mai ales în domeniile fundamentale precum educația, sănătatea și fiscalitatea. 

În educație, subfinanțarea cronică, comasarea școlilor, clasele supraaglomerate și salariile insuficiente sunt prezentate drept „limitări bugetare inevitabile”. Profesorii devin „nemotivați”, elevii „neperformanți”. O problemă structurală se transformă într-un eșec personal. 

În sistemul de sănătate, mecanismul este similar. Lipsa personalului medical, spitalele slab echipate și accesul inegal la servicii sunt explicate prin „ineficiență” sau „costuri excesive”. Pacientul devine o povară, acuzat că „abuzează” de serviciile medicale, iar dreptul la sănătate este reinterpretat ca o presiune bugetară. Subfinanțarea nu mai apare ca o alegere politică, ci ca o fatalitate administrativă.

În plan fiscal, lumea pe dos devine și mai vizibilă. Povara taxării cade în principal asupra muncii și consumului, afectând veniturile mici și medii, în timp ce capitalul este prezentat ca fragil și ușor de pierdut. Orice discuție despre redistribuire este etichetată drept populism sau iresponsabilitate. Inegalitatea nu este tratată ca o problemă de structură, ci ca rezultat al diferențelor de merit, efort sau adaptabilitate.

Eduardo Galeano, în Upside Down: A Primer for the Looking-Glass World (Pe dos: manual pentru lumea de dincolo de oglindă), descrie acest proces la nivel social. Iată cum, nedreptatea nu dispare, ci este redenumită: 

– exploatarea devine „libertate economică”, 

– dominația devine „integrare”, 

– iar violența este camuflată sub limbaj birocratic și tehnic. 

Galeano subliniază rolul limbajului, iar prin cuvinte, lumea este rearanjată moral. Suntem îndemnați nu să acceptăm o realitate crudă, ci una prezentată ca rezonabilă și normală.

Această idee are un precedent literar. În Through the Looking-Glass, and What Alice Found There – Prin oglindă și lumea descoperită de Alice  (Lewis Carroll), Alice pășește într-o lume oglindită, unde logica obișnuită nu mai funcționează. Timpul, spațiul și relațiile cauză-efect sunt răsturnate, iar sensurile cuvintelor sunt reinterpretate constant. Această lume, aparent absurdă, reflectă experiența reală a percepției. Ceea ce ni se pare „normal” depinde de obișnuință și de regulile acceptate. 

Așa cum participanții din experimentele de la Innsbruck au ajuns să perceapă lumea inversată ca normală, societatea ajunge să accepte austeritatea ca virtute. Disconfortul inițial dispare, iar nedreptatea devine parte din peisaj. Limbajul o normalizează, iar repetarea o transformă în obișnuință. Critica nu înseamnă doar opoziție, ci dezvățare. 

A renunța la „ochelarii” prin care vedem lumea răsturnată presupune, la început, confuzie și efort; fără acest pas, realitatea inversată riscă să rămână singura posibilă. A-ți da jos ochelarii înseamnă să înțelegi că lumea este împărțită în două clase și că noi, cei fără putere, oricât de diferiți am părea, aparținem aceleiași clase asuprite, în timp ce cealaltă, aflată la putere, controlează însăși perspectiva.

Abonați-vă la COMPULSIV! Carte, film, muzică, politică și social media - filtrate rapid de un consumator compulsiv - Costi Rogozanu.

ABONEAZĂ-TE