Banalul confort al vieții este imposibil când n-ai unde bate mingea: despre dispariția stadioanelor de cartier

Așa. Stau în sectorul 1 – ăla cu cel mai mare PIB, cu spații multe și aerisit chiar dacă în mandatul doamnei Clotilde erau să ne mănânce șobolanii.

Așa: copilul meu cu copiii din cartier joacă fotbal săptămânal. Au clubul Cireșarii, care ține de primărie și e un loc foarte bun, chiar dacă are nevoie urgentă de o renovare serioasă. Sperăm să se rezolve cu situația întregii baze sportive: e o întreagă discuție dacă trece la primărie său rămâne la minister. La Cireșarii se poate juca fotbal strict în cadrul clubului de două ori pe săptămână la orele din program.

Dar deseori ei se organizează ad-hoc și vor să joace. Până recent se putea la parcul Agronomiei, pe terenurile de acolo, că-s mai multe. Dar ele sunt concesionate: cineva face bani buni pe ele. 

Mai nou nu mai au acces: ca să nu strice ceva, știți: și oricum sunt „private”. La Cireșarii nu se poate la liber. Școlile toate au terenurile închise: nicicum nu reușim să le deschidem pentru copii. Parcările de pe vremuri nu mai pot fi folosite, că sunt mașini.

Practic ca să joci un meci de fotbal îți trebuie să scoți din buzunar 400 de lei: atât e un teren de închiriat pe două ore, cât se joacă un meci.

Asta este pur și simplu un dezastru. Să ai ditamai sectorul 1, cu ditamai spații, cu venituri imense și să nu ai acces banal la un teren de fotbal? Pentru copii?

Să-i pui pe copii să se târască în nu știi ce capăt de București ca să bată mingea? E demență. 

În cea mai neagră perioadă a istoriei trăite de mine ca să găsești un teren de bătut mingea îți trebuiau 15 minute. Gratis, firește. E peste capacitatea mea de înțelegere să le ceri copiilor bani să bată mingea. Mai ales că acum îi scoți tot mai greu din casă și de pe gadgeturi. Mai ales că și așa stăm prost cu mișcarea. Mă uit pe un grafic de acum 5 ani și văd că România este pe ultimul loc în UE la procentul populației care practică activități fizice regulat. Suntem la 6% din populație. Media pentru UE este de 44%.

De ce nu suntem capabili să oferim această minimă infrastructură copiilor? De ce nu putem lăsa terenurile libere, deschise? Mă depășește. De baze sportive nu mai zic – mașini de stors bani din părinți, dacă nu au ajuns pe mâinile investitorilor imobiliari.

Primesc un raport și-l citesc. Trei cercetători de la Centrul de Studii Sportul Est European au finalizat un document excepțional, 535 de pagini, despre bazele sportive de cartier din București și modul cum rețeaua s-a prăbușit constant după 1990. 

„Inventarul bazelor sportive și de agrement muncitorești din București” conține acte, fotografii, hărți și mărturii despre cum Capitala și-a abandonat un proiect de sănătate publică (recomand să-l citiți online). Volumul este făcut de doi antropologi – Andrei Mihail și Ileana Szasz – și de istoricul Răzvan Voinea. Tocmai l-au lansat și recomand să fie citit și analizat mai ales de primarii și funcționarii din instituțiile din domeniu.

„Acest inventar nu este despre nostalgie. Este un document de lucru pentru cei care pot lua decizii şi o oglindă a felului în care neglijăm sănătatea, coeziunea şi spaţiul comun. Dacă nu îl folosim acum, nu va mai rămâne nimic de recuperat”, a declarat istoricul Răzvan Voinea.

Citesc ceva date:

După 1989: din 106 baze sportive existente în 1989, 23 (22%) au fost desființate și înlocuite cu ansambluri imobiliare și complexe comerciale.

După 1989: din 106 baze sportive, 38 sunt abandonate (36%), 6 dintre ele aflându-se în pericol să fie desființate complet.

Din 106 baze sportive în 1989, doar 45 mai sunt funcționale sau parțial funcționale în 2024, adică 43%.

Volumul este rezultatul unei cercetări de peste 5 ani, desfăşurată prin teren, arhive, interviuri, studii de caz şi analiză istorică. Este transmis instituţiilor relevante împreună cu semnăturile a peste 2.000 de bucureşteni, ca sprijin pentru decidenţii care doresc să protejeze şi să reactiveze infrastructura sportivă a oraşului.

„Demersul nu este despre trecut, ci despre prezent şi viitor. Într-un oraş cu peste două milioane de locuitori, accesul la sport devine o problemă de sănătate publică. Potrivit sondajului Eurobarometru publicat de Comisia Europeană în 2022, 62% dintre români nu practică nicio formă de sport, invocând lipsa infrastructurii ca principal obstacol. Această realitate a fost recent semnalată şi de înotătorul David Popovici, care atrăgea atenţia asupra subfinanţării şi degradării constante a infrastructurii sportive din România. Inventarul confirmă, prin documentare riguroasă, această criză ignorată”, se mai menţionează în comunicat.

Acum un an vorbeam cu echipa care a făcut raportul și întrebam:

– Cât de gravă este situația bazelor sportive din București și din restul orașelor României?
– S-a vorbit destul de mult despre rolul bazelor sportive în decăderea sportului de performanță, așa că nu voi mai insista în direcția aia. Pentru mine, nici nu este cea mai relevantă. Sigur, e mișto când echipa, sportivul sau sportiva favorită câștigă, dar patrimoniul ăsta e mult mai important. (re)Dezvoltarea lui e esențială pentru sănătatea fizică și socială a localităților noastre. O să le iau pe rând. 

În primul rând, sportul și mișcarea au un impact pozitiv în sănătatea noastră. Sunt nenumărate cercetări care leagă sportul de bunăstarea noastră fizică și psihică. Putem vorbi și de bunăstarea materială; e mai ieftin să fim sănătoși. Nouă ne evită cheltuielile cu spitalizarea sau tratamentul, iar sistemului de sănătate îi scad costurile cu tratarea unor afecțiuni care pot fi prevenite. 
Dezvoltarea sportului de masă este deci o măsură de sănătate publică. Din păcate, în România, sedentarismul e activitatea fizică principală. Comisia Europeană documentează periodic starea sportului de masă la nivelul Uniunii Europene. Ca de obicei, stăm prost. 

În 2022, anul ultimului raport public, 62% dintre români recunoșteau că nu fac sport sau exerciții fizice niciodată. Suntem pe locul 4 de la coadă pe indicatorul ăsta. În plus, dintre cei care fac sport, măcar de câteva ori pe an, 58% declară domiciliul ca „bază sportivă” preferată. 

Motivele declarate de respondenți și respondente? Lipsa timpului (legată și de proximitate; e greu să faci sport când trebuie să pierzi zeci de minute până la un teren sau o sală) și a accesului la o infrastructură sportivă adecvată (suntem țara din UE cu procentul cel mai mare de respondenți care au ales această variantă de răspuns). 

Nu cred că există imagini mai clare. Infrastructura sportivă de proximitate, accesibilă este un element esențial pentru a schimba realitatea asta. Complementar, vorbeam de sănătatea socială. A spus-o foarte frumos Sócrates, fotbalistul: Cel mai bun lucru pe care mi l-a oferit fotbalul a fost șansa de a cunoaște ființe umane. În acest fel am putut vedea ambele părți ale societății în care trăim. 

Dacă aș fi rămas medic, aș fi rămas într-un singur domeniu al societății și aș fi cunoscut doar o singură latură a vieții. El venea dintr-o familie mult mai înstărită decât colegii săi de echipă, or, fotbalul i-a permis să înțeleagă realitățile altor oameni, din perspectiva lor. E un lucru de care avem o nevoie imensă în zilele noastre, în contextul „bulificării” claselor sociale și al gentrificării cartierelor.  

Sportul oferă încă un limbaj comun pentru o diversitate de oameni. Pe Messi îl adoră și săracii, și bogații; într-o peluză încă găsești o varietate socială care în alte contexte urbane se omogenizează masiv. Toată lumea e acolo, trebuie doar să le oferi oamenilor spațiile care să îi adune, în care să se cunoască un pic mai mult. E și ăsta un motiv important pentru care am lansat campania. 

Acum câțiva ani scriam că nu știu unde dispar copiii când devin adolescenți. Urmăream procesul la mine în cartier. Dispăreau pentru că nu aveau infrastructura minimă adresată lor. Parcul din cartier era cucerit de copii mici și mame, părinți, bunici. De acolo, cei care ajung la 13 ani fug. Au nevoie de o altfel de infrastructură.

Acum câțiva ani au făcut un teren de baschet. Nu foarte mare, dar de bună calitate. Ei bine: au reapărut adolescenții. De câțiva ani au reieșit din case și joacă zilnic baschet. Îi vezi permanent acolo: fie socializează, fie aleargă, fie se joacă. E terenul lor. Nu mai stau pe telefoane, ci efectiv se joacă – lucru greu de imaginat acum câteva veri. Un banal teren cu o investiție minimă a reactivat viața acestor tineri. 

Foto: Elena Borcea / Stadion de cartier / Facebook

Abonați-vă la COMPULSIV! Carte, film, muzică, politică și social media - filtrate rapid de un consumator compulsiv - Costi Rogozanu.

ABONEAZĂ-TE