Când presa ajunge să fie chemată la parchet, după o simplă plângere a unui primar, mie îmi iese un singur mare vinovat pentru asta: DIICOT

E aproape un concurs între cei care vor să distrugă presa mai eficient:  tot felul de îmbuibați ai momentului, companii high-tech, dar și legislativ european sau național. 

Cel mai recent exemplu este ce s-a întâmplat cu ziariști din echipa Libertatea. De la o preluare dintr-un alt ziar, s-a ajuns la chemarea la DIICOT a lui Tolontan și Mihai Toma. Neregulile sunt prezentate foarte clar aici de Mirela Neag. Iar mie îmi iese un singur mare vinovat pentru toată această situație: DIICOT.

De la agitatori tradiționali, precum familia Budeanu și alți ”luptători” mai fashion sau mai puțin fashion, știu la ce să mă aștept. Încă de la 20 și ceva de când am intrat în presă eram fascinat și nedumerit de lumea tabloidului românesc în care se amestecau grămadă articole-advertorial pentru tot soiul de Nicu Gheară, Costel Bobic etc. cu pretenții de eleganță, cu linșaje și hărțuieli între clanuri de ”paparazzi” etc.

Acea zonă nu a mai rămas în margine, ci a tot evoluat către centrul politicii și centrul presei pe măsură ce presa s-a tot scufundat economic. 

DIICOT ar trebui să urmărească ceea ce se cheamă ”crimă organizată”. Uneori le și iese, nu zic nu, însă ideea ar fi să nu facă rău gratuit. Cum să bagi în seamă măcar plângerea unui primar care își închipuie că a fost atacat în ”grup organizat”, doar pentru că au citat undeva o știre scrisă și asumată de altcineva? Cum să ajungi de aici la show tv cu ziariști de investigație audiați? Așa arată o complicitate a unei instituții de stat la discreditarea unor ziariști. Un ziarist n-are privilegiile și protecția unui procuror când scrie câte ceva, mai are rost s-o spun?

Recomandări

Ștefan Mandachi regretă că l-a susținut, l-a promovat pe TikTok și l-a votat pe Călin Georgescu: „Nu am verificat” | VIDEO

Lucian Davidescu, ziaristul hărțuit ani de zile în justiție pentru ștergerea unor articole despre George Maior și SRI care lezau un anumit personaj secundar, angajat de-al lui Ghiță (vezi istoria aici), chiar propunea o reglementare anti-SLAPP, o strategie avocățească de intimidare, deja foarte răspândită (strategic lawsuit against public participation). Ar trebuie susținută ideea de cât mai mulți dintre noi. 

Facebook nu te face ziarist

Prostioara aia cu ”acum suntem toți ziariști”, de când cu facebookul, se năruie tocmai în astfel de situații. Și de aceea se și cumpără la kil și fani fictivi, și critici ”de bine” la 2 lei legătura, și hateri pe bani. Ziaristul trebuie să fie ajutat să reziste și presiunii unor interlopi și presiunilor de zeci de milioane de dolari și amenințărilor cu amenzi uriașe sau chiar închisoare.

Mai mult, trebuie ajutat să reziste și la capriciile facebook sau google care pot sancționa aiurea afaceri fragile și care încurajează sistematic presa care face bani din jeg, senzaționalism ieftin. Singur, ziaristul nu va rezista niciodată. Nici măcar nu e vorba doar de ziarist, ci de expresie artistică, intelectuală – social-media n-are chef de expresii incomode și rade tot, parcă e mai puțin atent la fasciști, dar îi rade pe anti-fasciști că au pronunțat cuvântul ”rasism”. E ridicol și va fi din ce în ce mai râsu-plânsu. Vom rămâne doar cu pozele cu pisici la capitolul libertate de expresie. 

Recomandări

Proteste în marile orașe ale țării, împotriva lui Călin Georgescu: „Tinerii vă strigă în cor, nu votați un dictator”| VIDEO

La firul ierbii

Cum apare o cenzură discretă și din ce în ce mai hotărâtă la absolut toate nivelurile informației.

Satu Mare, de exemplu, un exemplu foarte recent. Doi baștani locali din PSD se ceartă public, Mircea Govor și Radu Cristescu, parlamentar. Cristescu îl face albie de porci pe Govor, Govor dă replici, numai că cel din urmă mai trimite și avertismentele avocaților către toată presă locală să scoată materialele publicate cu ce-a zis Cristescu despre el. Cum gândește o o redacție cu câțiva angajați, care oricum o duce de pe o zi pe alta? Că mai bine ar scoate materialul, deși e evident că ar câștiga în instanță. Nu-s bani acum de avocați, își zic ”să mă bat cu toți boșii locului, plini de bani și de timp liber?”. Repet, e un exempu dintr-un milion. Efectul? Se scot știri, există autocenzură la greu.

Practica este foarte întâlnită în industria ”imaginii”, industria vedetelor și a brandurilor personale. Astfel de solicitări sunt la ordinea zilei din partea echipelor de avocați angajate să facă un ”lifting” de imagine. Siteurile șterg articole, poate unele vor fi fost calomniatoare, dar cele mai multe conțin informații pur și simplu sau declarații făcute de eroii cu pricina. Nu contează, să se șteargă tot!

Recomandări

Călin Georgescu va cere reintroducerea serviciului militar obligatoriu, dacă devine președintele României: „Înnobilează tinerii, reface cultul onoarei și demnității”

Europa a suflat în iaurt și a ieșit o brânză

Mai e apoi o întreagă prostie europeană care în loc să ajute informația a gripat-o și mai mult. Mă refer la celebrul ”drept la uitare” (parte din GDPR, reglementarea utilizării datelor).”Dreptul la uitare” – adică dreptul de a fi scoasă din motoarele de căutare o anumită știre care afectează prea mult viața cuiva – a devenit dreptul bogaților pătați de a-și spăla biografiile de pe Google cu ajutorul avocaților. Imposibil să nu vă fi lovit, în timp ce căutați o știre mai veche despre vreun mare hoț, de faptul șocant că știrea ori a dispărut, ori stă ascunsă prin cine știe ce cotlon internautic.

GDPR era, teoretic, o chestie bună de la care aveam așteptări, pentru că e clar că avem o piață sălbatică a datelor personale unde trebuie măcar începută reglementarea. Ce s-a ales de toată tevatura? Și mai puțină transparență, bineînțeles.

Exemplu: am cerut, cu legea 544/2001 în mână, de la Banca Națională a României o listă a tuturor consilierilor și consultanților plătiți de Cancelaria BNR. Ce mi s-a răspuns? Că GDPR!, deci nu vă dăm lista, scurt! Nu mă mir. Unii ziariști săracii au ajuns să facă cereri pe la unele ministere ca să afle cine e omul angajat la departamentul de comunicare cu presa! În curând vom face cerere să aflăm și cine e premierul României.

Am lezat ”Acces direct”

După ce am scris săptămâna trecută un material despre ”Acces direct” și o emisiune unde se bagateliza violența conjugală (o emisiune în care apărea o femeie care se plângea de violența iubitului său și care a fost omorâtă după 4 luni într-un sat din județul Argeș). Cu un tupeu nemai văzut, ce fac cei de la Antena 1? Trimit la conducerea ziarului avertisment că articolul meu trebuie șters pentru că le lezează lor imaginea, lor și impecabilei moderatoare Mirela Vaida care de fapt a vrut să o ajute pe femeia aceea.

Evident că nu legam direct crima de emisiune. Evident că arătam cum un sexism pervers, ăla care presupune că putem trece cu ușurință peste violențe familiale, era ”normalizat” și că asta face un rău social general. Ce mai contează? Dacă scriam pe siteul meu personal și ăștia mă amenințau cu avocați aș fi scos comentariul, nu din lașitate sau pentru că nu cred în el, ci din lipsă de bani, pur și simplu. E un exemplu mărunt, dar el arată cât de răspândită e practica inhibării opiniei și informației sub pretextul dreptului la imagine.

Lupta cu fake-news

Această luptă suge zeci de milioane de euro, bani publici!, pentru tot soiul de aberații cu morgă. O luptă care mai mult aduce cenzură, decât la curățenia dorită în presă. E o presiune pentru  un conformism sinistru al vocii publice. Se presupune că suntem atacați de țări ostile (Rusia, China etc.) cu intoxicări și că trebuie să găsim un vaccin anti-intoxicări. Singurul vaccin eficient e educația. Dar aia costă mult. Așa că mai bine plătim power-point-uri stupizele să ne prezinte unii cum ne info-luptăm cu rușii. 

Știți ce e mai grav? , că această luptă ”strategică” te învață de fapt cum să minți în numele guvernelor tale bune și frumoase. Ideea e că, desigur, disprețuim orice intervenție totalitară peste presă, dar nu cu prețul anihilării spiritului critic la noi acasă. A apărut la noi curentul invers: dacă nu înghiți rahaturile propuse de ăștia de ”partea bună” atunci ajungi trădător de țară. Exemplu: nu-mi place Putin, dar dacă spun că nu-mi place politica de înarmare a României atunci va fi evident că îmi place Putin. 

Cazurile extreme

Când am văzut cazul ziaristului din Belarus scos dintr-o cursă de linie deviată de regimul Lukașenko, m-am gândit, eu și mulții alții, văzând atâta moralism europenist, la alte cazuri flagrante în care Europa tăcea cu grație, fie la cazul Assange, fie la plimbarea avionului lui Evo Morales, bănuit că l-ar fi găzduit pe Edward Snowden. Eu am roșit puțin numai când m-am gândit, poate și alți ”europeniști” ar trebui s-o facă. Ăia care urlă la Rusia sau la Lukașenko trebuie să învețe să urle cu toate ocaziile, nu doar când le convine. Când urlă doar orientat nu fac decât să mai îngroape presa cu un centimetru. Să mai amintim de rușinea de a avea dezvăluiri despre paradisul fiscal din Luxemburg și singurii închiși să fie la un moment dat tocmai cei care au dezvăluit sistemul de înșelătorie?

Când auziți pe unul spunând ”deci tu crezi că se compară ce e la noi cu Belarus sau Coreea de Nord?” acela nu e un spirit democratic, un astfel de om va folosi totdeauna un exemplu extrem ca sa închidă gura cuiva. 

Concluzie

Sunt perfect de acord cu Mirela Neag că lucrurile vor merge din rău în mai rău. Jurnalismul nu mai e o meserie credibilă economic. Jurnalismul bun e rareori rentabil. De cele mai multe ori înseamnă doar costuri și bătăi de cap. Și atunci patroni diverși preferă brigăzi de mercenari, ceva între detectiv particular și clown, care să le facă voile cu public. 

 Nici jurnalismul privat de calitate nu va mai rezista mult cu investigații serioase sau cu opinii incomode, dacă nu va fi protejat de parlamentari cu legi, de stat cu bani (Da! Bani care să încurajeze jurnalismul pentru comunitate), dacă procurorii nu vor respecta ziariștii în loc să-i expună  și mai mult. 

Urmărește-ne pe Google News