Ce a votat de fapt CNA pe tema marcării filmelor realizate în comunism și ce au înțeles unii comentatori

Săptămâna trecută, membrii CNA au adoptat o recomandare care a devenit, în câteva zile, vedetă în spațiul public, cot la cot cu criza ucraineană și pandemia: „În cazul difuzării unor producții cinematografice românești realizate înainte de anul 1989, Consiliul Naţional al Audiovizualului recomandă radiodifuzorilor să opteze pentru alegerea uneia dintre opțiunile de mai jos, în funcție de conținutul filmului”: să invite persoane cu competențe relevante care să pună în „contextul istoric și cultural” producțiile cinematografice, sau să afișeze, înainte de difuzarea filmului, un mesaj care să atragă atenția publicului că este vorba despre o producție realizată în epoca comunistă; sunt propuse două formulări: „Film realizat în perioada comunistă, în care difuzarea era condiționată de o viză a cenzurii” sau „Film realizat în perioada comunistă, în care funcționau cenzura și propaganda de stat”.

„Alegerea formulei potrivite – continuă documentul – rămâne la latitudinea postului, în funcție de fiecare film în parte”.

A fost nevoie de această întoarcere la sursă, pentru că aproape toate reacțiile critice au ignorat versiunea oficială.

Și aleg, spre ilustrare, exemplul amicului Vasile Ernu care își începe vitriolanta reacție – publicată în Libertatea -, cu fraza: „Consiliul Naţional al Audiovizualului (CNA) a aprobat în ședința de marți, 1 februarie, o recomandare prin care televiziunile vor trebui să informeze publicul în cazul prezentării unor producții cinematografice românești realizate înainte de anul 1989”.

Recomandări

Calmul dinaintea furtunii prezidențiale. Nimeni de la PSD nu a prevăzut înfrângerea lui Marcel Ciolacu

Vasile Ernu scrie binișor în limba română, de aceea intrigă ușurința cu care folosește fără să clipească, în aceeași propoziție, cuvintele „recomandare” și „trebuie”.

Evident că obligarea televiziunilor să afișeze un mesaj asociat unui conținut editorial ar fi justificat dezlănțuirea furiilor asupra CNA-ului, dar CNA-ul nu a votat și nici nu ar fi votat așa o enormitate.

Proiectul de lege care a deschis dezbaterea propunea, într-adevăr, obligarea marcării filmelor din vechiul regim cu un „c” de la cenzură. CNA a respins – oficial – ideea proiectului de lege, dar a păstrat preocuparea pentru a ajuta receptarea filmelor respective în primul rând în beneficiul generațiilor care nu au cunoscut regimul comunist.

Deci, Vasile Ernu, radiodifuzorii pot să aleagă dacă însoțesc difuzarea filmului cu o prezentare vorbită sau, dacă n-au cu cine, pot să folosească textele propuse de CNA sau – atenție – pot să aleagă să nu facă nimic din toate acestea.

Bun, odată depășită această falsă problemă – păcat, Vasile, de sângele vărsat -, rămâne, totuși, o serie de critici care, probabil, s-ar aplica și variantei reale, adică cea opțională. De aceea mă propun oprobriului public cu câteva contraargumente.

Recomandări

Cine este Călin Georgescu, surpriza alegerilor prezidențiale 2024, turul 1. A ieșit pe locul trei în exit-poll

Cel mai frecvent invocat – și am să aleg formulările lui Vasile Ernu, pentru că sunt cele care au rămas în registrul decenței – este cel care invocă inutilitatea avertismentului: „Motivul (avertismentului)? Ca telespectatorul să nu confunde filmul cu realitatea, să fie conștient că ce spune filmul și ce a fost în realitate sunt două lucruri diferite… Dar la un film nu te uiți ca la o realitate: asta în mod normal se învață acasă, la școală, din experiență. Nu e nevoie de legi și «ministere ale adevărului» că reproduci autoritarism. La filmul artistic nu ne uităm pentru a afla „adevărul istoric”, ci pentru plăcerea de a ne afla în ficțiune, în poveste și pentru divertisment”. 

Argumentul este perfect justificat pentru o societate în care mecanismele democratice funcționează rezonabil. Dar acolo unde dictatura ocultează tragedii de amploarea celor din România anilor de după ultimul război mondial, filmul de „divertisment” nu mai este doar de divertisment, ci este un film-cortină, un produs de comunicare publică destinat, dincolo de divertisment, blocării oricărei informații despre ceea ce se întâmplă în viața reală.

Raportul Tismăneanu vorbește despre un număr uriaș de victime pe care le-a produs instalarea comunismului în România: între 500.000 și 2.000.000. O zecime din populația totală a României a fost eliminată din existența publică, conform aceluiași raport, prin lichidare fizică, prin asasinat, deportare, întemnițare sau muncă forțată. Iar „divertismentul” pe care statul comunist îl pompa în popor, cu filme de genul „Răsună valea”, „Mitrea Cocor”, „Desfășurarea”, nu erau destinate doar destinderii, ci și mobilizării urii față de dușmanul de clasă, a chiaburilor, a inamicilor colectivizării etc.

Recomandări

Live Text Rezultate BEC alegeri prezidenţiale 2024, turul 1. Elena Lasconi l-a depășit pe Marcel Ciolacu și a intrat în turul doi al alegerilor

OK, dar Ernu spune că oamenii știu, că „asta, în mod normal, se învață acasă, la școală, din experiență”. Bun, ignorând referirea la cum se poate învăța realitatea anilor 50 din „experiență”, am răsfoit programele școlare să văd cât învață elevii despre realitatea socială din epocă. Tema propagandei și a manipulării din epoca comunistă este prezentă. Volumul de informație este însă redus – un manual dedică o pagină jumate acestui subiect – deci puțin mai mult decât avertismentul propus de CNA.

Când autorul ignoră diferența dintre o societate deschisă și una închisă

Mai face însă Vasile Ernu ceva ce nu este acceptabil: reduce propaganda totalitară la dimensiunea unei campanii publicitare: „Ce făceau în vechiul regim «politrucii» fac acum publicitarii: cei vechi vindeau «ideologie», cei noi vând marfă, ideologia mărfii”.

Ce ignoră fără rușine Ernu este diferența dintre o societate deschisă și una închisă. În societatea comunistă – oricât l-ar durea afirmația asta – oamenilor nu li se permitea să aleagă „ideologia”, nu ai cum să o compari cu „marfa”. Ce puteau să aleagă era doar dacă vor să existe sau vor să dispară. Fizic sau profesional sau social. Atât. Propaganda nu era „publicitate”, ci amenințare, șantaj. Or, asta nu se comunică destul, azi, nici la școală, nici acasă. Of! Că m-am și enervat!

Și mai e o diferență majoră: cenzura filmului în societăți deschise are o cu totul altă istorie. În Statele Unite filmele au fost ținta cenzurii îndeobște pentru motive morale. Codul Hayes – exemplul american invocat de Ernu – interzicea, între altele, apariția pe ecran a gravidelor. Dar codul era public, iar deciziile celor care îl invocau pentru a opri de la difuzare filmele puteau fi atacate în instanță. De altfel, codul Hayes și-a găsit sfârșitul într-o decizie a Curții supreme, în 1952.

O perspectivă aparte a utilității avertismentelor propuse de CNA se deschide dacă folosim inteligent întrebarea pusă (la oboseală) de Vasile Ernu: „Cum pui disclaimer pe filmele lui Pintilie”. Chiar așa. Ce pățește, „Reconstituirea”, cel mai puternic film al lui Pintilie, dacă e precedat de anunțul că a fost creat într-o epocă în care difuzarea era condiționată de viza cenzurii? Pățește că spectatorul va descoperi, pe lângă povestea filmului, curajul și geniul cu care regizorul a forțat limitele cenzurii.

Evident că filmul rezistă ca operă în sine și fără istoria cenzurii. Dar cu un avertisment – sau, ideal, cu o introducere făcută de un critic – în care să se spună că Ceaușescu a interzis personal proiecțiile filmului și că lui Pintilie i s-a interzis, apoi, să mai lucreze în România, cu siguranță că filmul va spune mai multe povești. Deci intervenția CNA ar trebui să fie înțeleasă nu ca tentativă de stigmatizare a filmelor din epoca aceea, ci ca sprijin pentru a le înțelege dincolo de primele coduri de lectură.

Se mai întreabă Vasile Ernu „Ce facem cu producția de carte? Păi, cum să o lăsăm așa liberă să circule? Dacă o citesc cei tineri și se molipsesc: trebuie frumos ștanțate – «Carte realizată în perioada comunistă, în care funcționau cenzura şi propaganda de stat». Of! Aici Ernu își ignoră propria profesie (eu știu că este editor de carte). De când există pe lume critici literari, cartea poate să beneficieze de asemenea mesaje. Oare editurile nu au opțiunea să însoțească textul de un aparat critic? De o biografie, de un minim context social/politic/istoric?

Dar să revenim la propagandă. Propaganda în societățile autoritare nu este un produs publicitar, așa cum susține Vasile Ernu. Propaganda, în dictaturi, subordonează creația, iar filmul a fost iute descoperit ca fiind un excelent instrument pentru pompat ideile dictatorilor în mințile muritorilor. Joseph Goebels și-a câștigat un cumplit prestigiu în calitate de ministru al propagandei naziste, iar Leni Riefenstahl, regizoarea filmelor dedicate promovării cultului lui Adolf Hitler, este considerată a fi fost cea mai inovativă realizatoare din istoria filmului de propagandă. Iar aici se cuvine să acordăm importanța cuvenită și specialiștilor propagandei din România comunistă.

Așa cum Leni Riefenstahl colabora cu Hitler la realizarea filmelor, filmele din epoca în care s-a clădit cultul personalității lui Ceaușescu erau realizate într-o strânsă colaborare a regizorilor și scenariștilor cu politrucii regimului comunist, în particular cu Nicolae Ceaușescu personal. Despre producția filmului „Mircea” („cel Mare”, fost „cel Bătrân”), în regia lui Sergiu Nicolaescu – film care a încheiat seria de producții în care marile figuri istorice ale neamului au fost croite să servească propaganda ceaușistă – se știe că a beneficiat de un scenariu scris de Titus Popovici, scenariu re-re-refăcut de o echipă de istorici (Mircea Mușat, Ion Ardeleanu), de activiști de partid din Consiliul Culturii și Educației Socialiste (Suzana Gâdea, Mihai Dulea, Constantin Olteanu) și de Nicolae Ceaușescu personal (care a cerut refacerea unor părți care nu i-au plăcut, da?). (Casa de filme a raportat îndeplinirea cu succes a tuturor indicațiilor lui Ceaușescu la data de 13 noiembrie 1989).

Vasile Ernu spune: „La filmul artistic nu ne uităm pentru a afla «adevărul istoric», ci pentru plăcerea de a ne afla în ficțiune, în poveste și pentru divertisment”. Da, dar în filme de genul celui de mai sus, avem, împletite, două mesaje – unul este cel la care se referă Ernu, dar celălalt este manipularea construită explicit ca parte a filmului destinat „plăcerii”. Când agenții propagandei devin parte din producția filmului nu ar trebui să lăsăm spectatorul total neprevenit.

Rezumând, CNA nu propune (propune, nu obligă) decât contextualizarea produselor cinematografice din epocă, pentru îmbogăți experiența intelectuală a spectatorului.

Dacă n-am convins, adaug aici un argument în fața căruia sunt convins că orice intelectual care-și respectă rodul minții se va înclina: atât Nicolae Ceaușescu, cât și politrucii care au colaborat mintal la producțiile cinematografice au dreptul să li se recunoască drepturile de autor. Poate și Elena.

Vezi rezultatele alegerilor prezidențiale – turul 1 și află când este turul al doilea al votului pentru președinție!  

Urmărește-ne pe Google News