Ce îi prisoseşte Ayatollahului Khamenei şi îi lipseşte preşedintelui Trump? Răbdarea!

L-am urmărit înlocuindu-l tacit pe generalul Kellog în negocierile cu Federaţia Rusă şi Ucraina, minunându-mă de cum soarbe cu nesaţ, cu mâna la inimă, zicerile lui Putin. Mă tem că, în negocierile cu reprezentantul Ayatollahului Khamenei, (odată sosit momentul când părţile se vor afla în aceeaşi încăpere) Steve Witkoff va sta în faţa ministrului de externe, Abbas Araghchi, ca în faţa Palatului din Isfahan, cel cu patruzeci de coloane (douăzeci pe pământ şi încă douăzeci în lac).

A doua rundă de negocieri a început sâmbătă, 19 aprilie, la 9.30 şi a durat aproape patru ore. S-a desfăşurat la Ambasada Omanului din Roma, după acelaşi tipic: partea americană şi partea iraniană – în săli diferite, mesajele între delegaţii purtându-le Badr bin Hamad Al Busaidi, ministrul de externe al Sultanatului Oman. Părţile au considerat şi această întevedere „bună”, fapt pentru care s-a convenit ca următoarea să aibă loc la Muscat, pe 26 aprilie. Între timp, pe 23 aprilie, tot în Oman, urmează discuţii ale experţilor însărcinaţi să elaboreze documentul-cadrul al viitorului acord nuclear.

Lucrurile nu par a evolua organic, ci par mai degrabă să se precipite. Mai ales că poziţia Statelor Unite e creionată de declaraţiile emoţional-simplificatoare ale preşedintelui Trump, cu ecouri în ieşiri nervoase ale secretarului de stat al Apărării, Pete Hegseth, şi ale consilierului pentru Securitate Națională, Mike Waltz.

Recomandări

Cum ar putea arăta motivarea CCR în cazul secretizării declarațiilor de avere. Profesorul de drept Cristian Clipa: „Procurorii nu trebuie să fie serviți ca la restaurant”

Steve Witkoff, împuternicitul „liderului lumii” de la Casa Albă, face mai degrabă figură de aranjor decât de negociator. Cel puţin atunci când, din crasă necunoaştere a problematicii, nu face gafe. Cea mai dură dintre ele – pe care echipa iraniană a avut (deocamdată!) interesul să nu o audă – a fost ideea modelului libian, înşurubată în mintea lui Witkoff de Netanyahu, spre a sabota negocierile. Trimisul n-avea de unde să ştie că pentru Tehran modelul libian înseamnă „diplomaţie prin dictat”.

În schimb, experţii şi decidenţii din Iran ştiu foarte bine ce vor. Anume că nu o să accepte nici un compromis în ceea ce priveşte păstrarea programului nuclear al Republicii Islamice. Evident, se vor jura în continuare că acesta nu are nici o componentă militară, fiind unul exclusiv paşnic.

Donald J. Trump e în criză de timp, căci se apropie data decernării Premiului Nobel pentru Pace, în timp ce Liderul Suprem de la Tehran are tot timpul din lume. Regretatul (nu de toţi cei din Orientul Mijlociu), abilul, cultivatul Kissinger remarcase un adevăr mai valabil astăzi decât ieri: pentru Ayatollahul Khamenei, răbdarea este o virtute coranică, iar conform versetului 153 din Sura Vacii, Allah e solidar cu cei care aşteaptă.