Mergi direct la conținut »
„Cele mai importante lecții de jurnalism nu le-am învățat într-o redacție“. Despre revărsarea de ură pe Facebook și despre responsabilitatea jurnaliștilor și a cititorilor
Opinii Libertatea > Opinii > „Cele mai importante lecții de jurnalism nu le-am învățat într-o redacție“. Despre revărsarea de ură pe Facebook și despre responsabilitatea jurnaliștilor și a cititorilor

„Cele mai importante lecții de jurnalism nu le-am învățat într-o redacție“. Despre revărsarea de ură pe Facebook și despre responsabilitatea jurnaliștilor și a cititorilor

N-am discutat niciodată într-o ședință de redacție despre etică, despre traumele pe care le preiei atunci când scrii despre boală, moarte sau violență domestică, despre cât de sănătos e să te implici emoțional într-un subiect pe care-l documentezi, despre apropierea de oameni și integrarea în comunități, despre discursul urii care te izbește pe rețelele de socializare atunci când abordezi o temă sensibilă, despre sănătatea ta mintală și despre cum să te protejezi.

Opinie de
Elena Stancu
Toate articolele autorului

În ședințele de redacție am vorbit doar despre sumar, subiecte în lucru și audiență.

La fel ca mulți dintre colegii mei, cele mai importante lecții de jurnalism le-am învățat pe cont propriu.

Am primit un tabel cu numere de telefon, mi s-a explicat cum se scrie un șapou, care e structura unei știri și care sunt întrebările de bază la care trebuie să răspundă articolele mele – acestea au fost toate lecțiile și instrumentele care mi s-au pus la îndemână atunci când am devenit jurnalist. 

În 2006, tocmai împlinisem 23 de ani, terminasem Facultatea de Litere, mergeam la un cenaclu literar, scriam poezii patetice și îmi era rușine să vorbesc cu oamenii.

M-am angajat într-o agenție de presă, deși singura mea „experiență profesională relevantă“ era un roman experimental colectiv nepublicat, care l-a făcut să zâmbească pe editor la interviul de angajare. Am început a doua zi și treaba mea era să transmit știri din Parlament, să pun întrebări, să insist, să sun oameni pe care nu-i cunoșteam și să-i conving să stea de vorbă cu mine. Să decid ce e o știre și ce nu, să estimez câte persoane sunt într-o mulțime, să obțin o declarație pe care ceilalți jurnaliști nu o aveau, să mă apăr de grosolănii, să am un răspuns pentru replica „Știu eu cum sunteți voi, ăștia de la presă“. Lecțiile astea le-am învățat singură.

Când am început să scriu reportaje pentru reviste glossy, mi s-a explicat că subiectele trebuie să fie de actualitate și să inspire. Să fie emoționante, dar nu prea dramatice. Să fie relevante și ușor de citit. 

Nu m-a învățat nimeni că „subiectele“ sunt viețile unor oameni care te primesc la ei în casă și au încredere în tine. Că uneori o să plângă în timpul interviului și tu o să-i îmbrățișezi și o să le spui „Totul va fi bine“. 

Nu m-a învățat nimeni că o să devin prietena lor, că o să mă sune să-mi ceară ajutorul, că o să țin legătura cu ei mulți ani după ce articolul meu a fost publicat și că finalurile fericite sunt rare în viața reală.  

Nu mi-a spus nimeni că „subiectele“ sunt oameni care se expun și care uneori îți mărturisesc lucruri pe care nu le știe nimeni altcineva. Că o să-ți vorbească despre cele mai mari temeri ale lor, despre cele mai intime gânduri, despre rușine, bucurii sau dezamăgiri și că, de multe ori, o să uite că ești acolo ca să scrii despre ei, iar tu va trebui să discerni ce ți-au spus ție, jurnalista, și ce ți-au spus ție, prietena lor. Lecțiile astea le-am învățat, din nou, singură. 

În România, n-a fost timp pentru conversații despre etică în jurnalism.

Acum cinci ani, când m-am mutat într-o autorulotă împreună cu iubitul meu, fotograful Cosmin Bumbuț, și am început să lucrez la proiectele documentare pe care visam de mulți ani să le fac, îmi rămăseseră și alte lecții de învățat.

Manualele de jurnalism pe care le citisem spuneau că n-ai voie să te implici în poveste și să modifici realitatea, că reporterul trebuie să fie „o muscă pe perete“. N-am reușit să fac asta și, atunci când am mers pe teren și am cunoscut familii care trăiau în sărăcie extremă, am cumpărat conserve, biscuiți, scutece și șampon pentru „subiectele“ noastre. 

Am strâns haine și rechizite pentru copiii din familii vulnerabile, le-am dat țigări deținuților pentru că știam că asta e moneda lor în închisoare, am devenit moșii Rozei, fiica unei familii de căldărari despre care am făcut un film documentar, am intervenit atunci când polițiștii i-au abuzat pe oamenii străzii din Satu Mare, am sunat-o pe Sorina Pintea, Ministrul Sănătății, atunci când copiii de la Oncopediatrie Craiova au rămas fără citostatice.

N-am fost un jurnalist bun. Am intervenit în viața „subiectelor“ și am alterat realitatea pe care o documentam. Nu mi-a spus nimeni niciodată dacă e mai important să fiu un om bun sau un jurnalist bun. Am ales singură, pentru că n-am avut cu cine să mă sfătuiesc.

Jurnaliștii de la marile redacții internaționale au coduri de etică și de bună practică pe care trebuie să le respecte. 

Dilemele jurnaliștilor sunt discutate în redacție, împreună cu un editor, iar deciziile despre ce se face și ce nu se face în jurnalism sunt luate în echipă, nu atârnă ca o povară pe umerii unui reporter care lucrează la un subiect. 

S-a discutat despre asta acum câțiva ani la singura conferință de jurnalism din România, The Power of Storytelling . Conferința e organizată anual de Decât o Revistă și aduce la București jurnaliști străini, majoritatea americani, câștigători de premii Pulitzer și colaboratori la publicații precum The Washington Post sau The New York Times.

O jurnalistă americană a povestit cum, în timpul uraganului Katrina, și-a sunat editorul și l-a întrebat dacă să ajute la salvarea oamenilor sau să-și facă treaba de jurnalist. Acesta i-a răspuns că rolul ei e să documenteze ce se întâmplă acolo, nu să ofere primul ajutor, mai ales că nu e pregătită pentru asta și n-ar ști ce să facă, iar publicul are nevoie de informații. 

Participanții la conferință, majoritatea români, au fost stupefiați. În pauză, câțiva comentau că jurnalista e lipsită de empatie. Unii îl acuzau pe editor, alții spuneau că regulile din redacțiile americane sunt o prostie. N-am auzit nicio conversație despre codurile de etică și standardele pe care trebuie să le respecte un jurnalist.

În România, n-a fost timp pentru astfel de conversații. Presa avea probleme mai mari cu mogulii, corupția, șantajele și jurnaliștii aserviți, cu lipsa unui organism care să reglementeze presa scrisă și cu un Consiliu Național al Audiovizualului care se face și azi că nu observă derapajele de la TV. Insulte și bârfe în prime time, breaking news de șoc și groază au compromis imaginea presei și a meseriei de jurnalist.

Câțiva au reușit să-și practice meseria cu decență și pasiune, dar au făcut asta nu în cadrul unei instituții media, ci în ciuda instituției în care lucrau. Au învățat cele mai importante lecții de jurnalism pe cont propriu, au luptat să-și păstreze integritatea și au plecat când n-au mai suportat presiunile. 

Prin comparație, un jurnalist de la The Washington Post, The New York Times, The Guardian sau The Independent (dau doar câteva exemple) știe exact care sunt regulile pe care trebuie să le respecte, pentru că sunt publicate pe site și poate să le citească oricine. 

The Washington Post le interzice jurnaliștilor să accepte cadouri de orice natură, excursii gratuite, bilete la concerte, mese în oraș etc. Articolele trebuie să respecte principiul corectitudinii (fairness), iar adevărul și informarea publicului sunt mai presus de avantajele financiare ale ziarului.

În ceea ce privește documentarea și conținutul articolelor, jurnaliștii de la The New York Times nu au voie să plătească sursele, să înregistreze conversații pe ascuns (chiar dacă legea le permite) sau să violeze intimitatea oamenilor. The Guardian nu menționează în articole etnia sau religia unui suspect de crimă decât dacă e relevantă pentru poveste (de exemplu, în cazul unei crime motivată de ură rasială). The Independent nu oferă detalii despre sinucideri ca să nu-i influențeze pe alții.

Sunt doar câteva exemple din codurile de etică ale acestor publicații, dar majoritatea titlurilor respectabile au pe site standardele după care se ghidează. 

Îi invidiez pe jurnaliștii din marile redacții internaționale. Nu (doar) pentru resursele pe care le au pentru a-și face meseria, ci pentru liniștea de a cunoaște regulile și de a ști că toți ceilalți din redacție le respectă. Îi invidiez pentru că n-au bâjbâit, pentru că n-au fost nevoiți să învețe pe cont propriu și pentru că trăiesc într-o țară în care jurnalismul are o tradiție și jurnalistul nu e văzut ca o hienă care vânează senzaționalul. 

Dar cel mai mult îi invidiez pentru tipul de societate în care își practică meseria, o societate în care politicianul respectă dreptul publicului de a fi informat, în care instituțiile nu îngrădesc accesul presei, în care munca jurnalistului provoacă schimbare, iar un scandal de corupție se încheie cu o demisie. 

Îi invidiez pentru cititorii implicați și informați care au așteptări de la jurnaliști, dar care le apreciază munca și rolul pe care-l joacă într-o democrație.

„Nu i-am judecat niciodată pe cei despre care am scris, dar cititorii mei au făcut-o.“

În România, cititorii au învățat să consume presă în același peisaj media corupt, lipsit de organisme de reglementare, în care jurnaliștii au învățat să fie jurnaliști. Derapajele au fost de ambele părți. Știrile cu șoc și groază au încălcat toate normele elementare de jurnalism, iar comentariile de la sfârșitul articolelor – și, mai târziu, de pe rețelele de socializare – au insultat, au amenințat și au îndemnat la ură. 

În ultimii ani, am scris despre sărăcie extremă, rasism și violență domestică. Am fost într-o treime din penitenciarele din România și am documentat viața deținuților. I-am privit în ochi și le-am spus că sunt acolo ca să înțeleg, nu ca să-i judec.

Eu nu i-am judecat niciodată pe deținuții despre care am scris, dar cititorii mei au făcut-o. Iar reacțiile lor violente m-au mâhnit și m-au făcut să am îndoieli legate de munca mea. 

Am scris despre câțiva deținuți tineri, condamnați la închisoare înainte să comită vreo infracțiune. Au fost condamnați de sărăcie, de părinții care i-au strivit în bătaie, de rasism, de profesorii care au strâmbat din nas și le-au spus în fața clasei că put, de sistemul de protecție socială care, în România, nu protejează pe nimeni. Pentru acești tineri, închisoarea a devenit a doua casă, una în care au găsit căldură, hrană și apă curentă și în care, unii dintre ei, au învățat alfabetul și să tragă apa la toaletă.

M-am apropiat de deținuții care mi-au fost recunoscători pentru că i-am ascultat. Câteva luni, cât am lucrat la proiectul acesta, m-am întors în mașină cu dorurile și cu tristețea lor. Cosmin a printat fotografiile din închisoare și le-a lipit pe pereții autorulotei, iar chipurile tinerilor au călătorit alături de noi. 

N-am fost pregătită pentru comentariile care spuneau că tinerii aceștia ar trebui condamnați la moarte, nici pentru comentariile rasiste, nici pentru cele care-i îndemnau pe deținuți să mă violeze ca să mă învețe minte să mai scriu altă dată despre „scursurile societății“. 

Nu toate comentariile au fost așa, dar răul atârnă mai greu decât binele. M-am întrebat atunci dacă munca mea reușește să ajungă la oameni și să le deschidă lumi la care altfel n-ar avea acces, dacă-i ajută să înțeleagă. Dacă eforturile pe care le fac ca să fiu jurnalist în România merită. 

În ultimii ani, au apărut mai multe platforme de presă independentă ca alternativă la media tradițională românească, în care nici jurnaliștii, nici cititorii nu mai aveau încredere. Câțiva tineri au plecat din redacțiile în care simțeau că se sufocă și au început să facă jurnalism pe banii și pe timpul lor, fără niciun alt câștig în afară de satisfacția de a-și face meseria bine. 

Așa au apărut Decât o Revistă , Dela0, Rise Project , Casa Jurnalistului, Să fie lumină, Recorder, Documentaria și, recent, Inclusiv. Eu mi-am dat demisia de la Marie Claire, revista glossy pentru care lucram acum cinci ani, iar Cosmin Bumbuț, partenerul meu, a renunțat la fotografia de modă și de publicitate ca să facem Teleleu, un proiect documentar pentru care nu aveam niciun sprijin.

Am rezistat până azi datorită unor cititori care au crezut în noi și au donat pentru proiectele noastre, care ne-au citit, ne-au încurajat și ne-au spus că munca noastră contează. Nu toți cititorii judecă și insultă, la fel cum nu toți jurnaliștii caută șocul și groaza. 

De câțiva ani, creștem împreună – jurnaliști și cititori. Învățăm să purtăm o conversație, să avem pretenții unii de la alții și să ne respectăm. Învățăm să nu fim de acord și să dezbatem un subiect, chiar dacă aici mai avem de lucru.

Noi, jurnaliștii, suntem reflexia voastră, a cititorilor.

La începutul acestui an, eu și Cosmin am început să lucrăm la un proiect documentar despre românii din diaspora. Am stat 6 luni în Spania, alături de comunitățile de români din Barcelona, Castellón de la Plana, Almería, Roquetas de Mar și Granada. Am fost în casele lor, i-am însoțit la serviciu, le-am cunoscut copiii și prietenii, i-am fotografiat, le-am luat interviuri și am publicat articolele pe Teleleu și în Libertatea.

Ne-am bucurat că poveștile lor o să ajungă la un public mai larg, pentru că sunt reprezentative pentru România de azi – milioane de români care au plecat și milioane de români cărora le e dor.  

Nici de data asta n-am fost pregătită pentru comentarii. „Să nu se mai smiorcăie“, le spuneau niște români altor români care vorbeau de greutățile lor. Îi numeau „trădători“, „venetici“, „hoți“, „curve“ și „slugi“. Spuneau că ne fac de râs, că sunt leneși și că de-asta au plecat din țară, că nu le place să muncească. „Ar trebui să nu mai aibă dreptul să voteze“, le spuneau niște români altor români care stătuseră cu orele la coadă ca să-și exercite dreptul de vot. 

Sigur că nu toate comentariile au fost așa, dar, cum spuneam, răul atârnă mai greu decât binele.

Unul din articole era despre Liliana, o femeie dintr-un sat din Iași care a plecat în Spania împreună cu soțul ei să strângă bani să-și cumpere o casă.

Liliana și cei trei copii pe care i-a născut în Spania: David, Emanuel și Sara | Foto: Cosmin Bumbuț

Nu au reușit, deși au trecut 17 ani de-atunci și au muncit din greu: Liliana îngrijește bătrâni, iar soțul ei lucrează în construcții. E dificil să pui bani deoparte atunci când ai de crescut patru copii – toți alături de tine, în Spania.

Cel mai tare m-au șocat pe Facebook comentariile femeilor care spuneau că „s-a înmulțit ca iepuroaica“, că „i-a plăcut să se f*#ă“, că e săracă pentru că a făcut atâția copii. Alții o jigneau pe Liliana că are icoane pe pereți. Unii o numeau trădătoare. Alții spuneau că e ignorantă și că n-are școală. 

Eu și Liliana suntem prietene pe Facebook. Am citit comentariile acestea cu ochii ei, pentru că știam că le vede și știam că suferă. Atunci când am intrat în casa Lilianei și m-am jucat cu copiii ei i-am spus că e important să-și spună povestea, că românii trebuie să știe că nu toți au reușit, că viața în străinătate nu e ușoară, mai ales atunci când lucrezi la negru. 

Liliana m-a crezut și mi-a spus povestea ei cu onestitate. A avut încredere în mine. Și iată cum eu am intrat în casa ei liniștită și i-am adus cu mine pe toți acești comentatori. Chiar dacă viața ei e plină de neajunsuri, în Spania n-o judecă nimeni. Își crește copiii cu dragoste, muncește până la epuizare și cântă în corul bisericii. Îi e mai bine acolo decât i-a fost vreodată în România, unde abia își permitea să plătească curentul electric.  

Articolul care a stârnit cele mai multe comentarii negative – și care m-a făcut să scriu rândurile acestea – e cel despre Oana, profesoară de limba română la Universitatea din Granada.

Atunci când Oana s-a mutat în Spania, fiica ei avea 10 ani, iar băiatul, 8. Copiii au rămas cu tatăl lor, la Gura Humorului. Apoi s-au mutat în Spania, la mama lor. Apoi părinții lor au divorțat. A urmat un șir de veniri și de plecări, de împachetări și despachetări, de despărțiri și de revederi, de telefoane, de certuri, de plânsete și de îmbrățișări. Apoi o adolescență cu fumat, alcool și probleme la școală.

Oana Ursache | Foto: Cosmin Bumbuț

Când am vizitat-o pe Oana la Granada, am cunoscut-o și pe fiica ei, care are acum 21 de ani și e studentă în anul III la Facultatea de Litere din Suceava. Le-am intervievat pe amândouă și le-am rugat să-mi povestească cum e să crești între două țări. Cum trăiești cu vina, cu rușinea, cu certurile și cu reproșurile. Cum ierți. Cu ce rămâi după ce tragi linie.

Discuția cu Oana și cu fiica ei a fost mai degrabă o sesiune de terapie decât un interviu. Am plâns, am râs, am băut bere, am mâncat paella și ne-am dezvăluit vulnerabilitățile până când am devenit străvezii. Povestea Oanei și a copiilor ei e tulburător de sinceră și de umană.   

„Ai plecat în Spania după p*#ă“, „Ești o curvă“, „Prostituată“, „Ești o mamă denaturată“, „Ți-ai bătut joc de copii“, „Trădătoare“.

Sigur că nu toate comentariile au fost așa. Erau mulți care o încurajau pe Oana și femei care se regăseau în povestea ei, care își descriau propriile experiențe. Dar comentariile astea ți se înfig în stomac și nu mai poți să respiri.  

Oana a primit și mesaje – au fost bărbați care i-au scris în privat că e o curvă. 

Nu știu ce mecanisme provoacă astfel de reacții. Nu știu ce fel de om trebuie să fii ca să verși atâta ură. Nu știu cum să lupt cu asta. La fel cum n-am știut ce să-i spun Oanei atunci când mi-a povestit prin ce trece. 

Asta e lecția pe care trebuie s-o învăț acum. Dar e o lecție pe care aș vrea s-o învăț împreună și deodată cu cititorii. 

Noi, jurnaliștii, suntem reflexia voastră, a cititorilor, la fel cum voi, cititorii, sunteți reflexia noastră. Ne modelăm unii pe alții și suntem responsabili unii pentru alții. Codurile de etică se construiesc și cu ajutorul publicului, în funcție de exigențele lui și de tipul de societate în care ne facem meseria.

După experiența asta, m-am întrebat dacă e bine ca articolele noastre să ajungă la un public larg. Dacă n-ar fi fost mai sănătos pentru noi și pentru Oana ca această poveste să rămână doar pe site-ul nostru și să fie citită de un număr limitat de oameni. 

Dacă ar fi trebuit să discut înainte cu Oana despre expunerea pe care o va avea în Libertatea. Dacă ar fi trebuit să-i cenzurez sinceritatea. Dacă ar fi trebuit să mă gândesc mai mult la ea decât la calitatea articolului. Dacă eu, jurnalista, sunt responsabilă pentru comentariile cititorilor. 

M-ar ajuta să aud mai des vocile oamenilor buni. Să citesc mai des comentarii care spun „Te înțeleg; și eu am trecut prin asta“ sau „Ai fost curajoasă“ sau „Mulțumesc că ți-ai împărtășit povestea“. Asta mi-ar da satisfacția că munca mea ajunge la oameni și le deschide lumi la care altfel n-ar avea acces. Asta i-ar încuraja pe cei ca Oana să vorbească. 

Nu-mi imaginez că ura de pe Facebook ar dispărea. Dar balanța ar înclina altfel. 

Responsabilitatea de a construi o presă de calitate, cu standarde și coduri de etică publicate pe site, cu respect față de intimitatea oamenilor și față de diversitatea lor, nu e doar a jurnaliștilor.

Cititorii sunt în egală măsură responsabili – prin ceea ce aleg să citească, prin felul în care se raportează la presă, prin disponibilitatea lor de a plăti pentru informație și prin comentariile lor. 

Close
Închide
  Close