Coronavirus și bacterii nosocomiale. Câte părți are un pat de spital

Anul trecut, pe 9 ianuarie, am avut un accident de mașină. Nu cred că a fost vina nimănui, asta e definiția accidentelor, se întâmplă și trebuie să le accepți. Conduceam și, la un moment dat, mașina a derapat pe o porțiune de gheață, a început să șerpuiască pe drum, apoi s-a rotit și totul s-a terminat cu mine izbindu-mă de un pod. 

Trezirea la terapie intensivă 

Mă trezesc. Nu pot sa mă ridic. Pulsul îmi e accelerat, respirația mea e cel mai puternic zgomot din salon. „Accidentul va provoca niște coșmaruri”, îmi spune o terapeută. Sunt transpirată, am buzele uscate și părul încâlcit. 

Între intimitatea mea și toți cei din jur stă un cearceaf. Asistentele au grijă să îl schimbe de fiecare dată când câte un lichid din mine îi ia din albul imaculat. Nu știu exact în câte bucăți am rupte oasele de la picioare, nici câte zile voi sta la pat. Prima e o informație pe care o evit, a doua o incertitudine cu care mă joc și pe care o reduc la un număr de zile care îmi ține optimismul deasupra tubului din jugulară.

Termenii medicali care îmi sună a limbaj de lemn mi-au înlocuit numele. Uneori sunt „politrauma”, „stabilă”, rareori „cu temperatură” sau cea cu  „12 cm necroză și fixatoare la ambele”.

Recomandări

România va primi litoralul ucrainean al Mării Negre și 100.000 de soldați NATO vor fi trimiși în Ucraina, susține Serviciul rus de Informații Externe: „O încercare de răzbunare”

Alteori sunt doar numărul patului meu. Am început cu 13.  

„Suntem optimiști, nu?”, îmi dictează medicul starea de spirit pe care trebuie să o am. 

***

Bacteriile nosocomiale sunt inevitabile în spitalele din întreaga lume. Dar în România, numărul acestora nu este raportat în mod corect, iar măsurile care se iau sunt ineficiente. 

***

Acum trăiesc o altă izolare, încă nu îmi pot îndoi piciorul stâng, pandemia a amânat pe termen nelimitat operația care ar trebui să mă ajute să merg ca înainte, sau cât mai asemănător cu putință, iar una dintre bacteriile care mă locuiau anul trecut, “doarme în mine”, orice ar însemna asta. 

Criza coronavirus ne-a izolat de cei dragi, mai ales când aceștia ajung în spital. Pe de o parte, sunt cei care ajung pe un pat de spital, nu știu ce li se va întâmpla și orice legătură cu cei dragi e imposibilă. Pe partea cealaltă, sunt cei care rămân acasă, rupți de pacienții care sunt rudele și prietenii lor. E durere și nesiguranță de ambele părți. 

Recomandări

Ascensiunea lui Călin Georgescu, analizată de mai mulți experți: „Social media te convinge rapid, în câteva zile, dar fără profunzime”

Eu mă identific mai mult cu cei din pat. Am trăit gândul ăla că ceva din tine te poate omorî. Am simțit cum interiorul meu devenea o amenințare, corpul meu, nu mai era al meu pe deplin – era divizat între ce lupta ca să trăiesc și ce încerca să mă omoare. 

Dar eu a trebuit să îl iubesc în continuare ca pe un întreg și să îi trimit corpului meu gânduri bune. Din discursul celor din jur m-am ales cu o serie de frici pe care nu trebuie să le aibă un pacient – frica să nu fie vina mea că nu o să mă vindec, că eu nu am crezut, eu nu am vrut, eu nu am luptat. 

Apoi, un sentiment mai mare, ca un antidot pentru toate durerile și-a făcut loc și mi-a dictat gânduri de care mi-a fost rușine – că mai bine taie din mine și scot tot ce mă pune în pericol. 

Am supraviețuit fără să primesc răspunsul la întrebarea – cine învârte ruleta asta numită viață și spune că tu trăiești și cel din patul de lângă, nu. 

Acum îmi doresc doar să rămân întreagă în continuare și să fie bine, că la fel nu mai are cum sa fie.

Criza coronavirus o să treacă. Dar bolile și accidentele vor fi mereu o parte din realitatea noastră. 

Recomandări

Drumul de la Ceaușescu la Georgescu. Bonus: pericolul unui front „suveranist” care înseamnă, de facto, moartea statului român european

Poate că ăsta e momentul să tăiem granițele dintre lumea de afară și cea din spital și să luptăm cu toții, pacienți, “aparținători” (niciodată nu mi-a plăcut termenul ăsta care înlocuiește mame, tați, prieteni, frați și surori) și medici, să ne fie bine tuturor, indiferent de ce parte a patului ne-am putea trezi. 

Suntem toți la fel și, vorba medicului meu, ””Suntem optimiști, nu?”.

Urmărește-ne pe Google News