Cum se vede Parisul de la fereastră. Jurnalul unei ziariste românce din Franța în criza coronavirus
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Jurnalista Oana Moisil s-a mutat pentru o perioadă la Paris, unde acum lucrează într-un bar. Ea a descris pentru Libertatea cum a trăit închiderea capitalei Franței, dar și cum au reacționat francezii la măsurile restrictive anunțate de Macron. Până acum, în această țară au fost confirmate aproape 11.000 de cazuri de COVID-19.
De pe 17 martie, pentru cel puțin 15 zile, măsurile de siguranță împotriva răspândirii virusului Covid-19 în Franța presupun izolare la domiciliu. Ideea e ca toată lumea să își reducă radical deplasările. Să ieșim doar pentru cumpărături, medicamente, drumuri importante. Dacă ne plimbăm fără motiv la mai mult de doi kilometri de domiciliu, riscăm amenzi mai mari de 130 de euro. „Suntem în război”, a repetat președintele Franței în discursul despre noile măsuri de securitate.
Eu locuiesc în centrul Parisului și stau în casă de șase zile. Am aflat că mi se suspendă activitatea de barmaniță pe 14 martie seara. Mă simt puțin pierdută, dar măcar am ce-mi trebuie ca să trec cu bine peste perioada asta, când nici măcar Parisul nu mai bucură pe nimeni.
Așa au fost pentru mine ultimele zile fără restricții și așa sunt primele de izolare la Paris.
Joi, 12 martie. De când citesc zilnic știrile despre virus, tot ce ating la metrou și prin braserie pare o posibilă sursă de infectare. Observ obsesiv când clienții își ating frunțile gânditori, își scarpină nasul sau își rod unghiile, după care ating pahare pe care le-am atins și pe care le voi atinge iar, când le voi băga la spălat.
Observ colegii care se dau constant cu gel alcoolic pe mâini. Saluturile cu ei se limitează acum la un zâmbet și un bonjouuuur strigat cu entuziasm. Unii încă forțează bisous-urile, ceea ce mă îngrijorează și mă fascinează - pe de-o parte, suntem tot mai mulți îngrijorați de ce va fi; de cealaltă parte, sunt mulți care forțează norocul cu tradiția pupicilor. Cum e S., o femeie care pare să nu aibă frică în general. Te pupă de nu te vezi și zice „Muah!”. Când am refuzat ultimul bisous, i-am zis că„mi-e frică de virus”; și-a mutat privirea și a pufăit.
În tot timpul ăsta, mă spăl obsesiv pe mâini. Asta în ciuda planului făcut înainte de pandemie - să mă spăl tot mai rar pe mâini. Să le dau șansa la piele frumoasă. Buricele degetelor îmi arată de două luni de parcă aș fi apucat două fiare încinse cu ele. Nici de părțile exterioare ale palmelor nu s-ar îndrăgosti cineva. Cu dreapta zici că împart pumni zilnic, e mereu mai roșie ca stânga. Am câteva creme, dar le folosesc în zadar. Nu pot să balanseze stricăciunea apei dure a Parisului și a săpunului de vase. Iar acum n-am decât să le spăl până când o să pară că sunt câțiva ani între mine și ele. Măcar azi nu am spălat la fel de multe pahare - am avut mai puțini clienți la prânz. Poate unii au început să mănânce acasă de teama virusului.
Am terminat munca la 18:00. Acum e aproape 20:00 și încă nu am plecat de pe terasa braseriei. La masa asta mică, înghesuit între alți doi tineri, e Anas - client fidel aici, vine mereu singur și rămâne la povești cu oricine. În seara asta am discutat puțin și tot ce-am avut de zis a fost despre virus. Așteptăm curioși discursul președintelui Franței. Vrem să știm dacă se trece sau nu la starea de urgență, când multe puncte comerciale se vor închide, iar unele drepturi vor fi limitate.
Emmanuel Macron începe să vorbească. Anas ține telefonul lipit de ureche și traduce în engleză ce i se pare mai important. Oamenii de pe lângă noi ascultă și ei, la telefoanele lor. „Începând de luni, 16 martie, toate școlile, universitățile vor fi închise.” Anas nu pare surprins. Macron mai precizează că toate firmele ar trebui să își lase angajații să lucreze de acasă, dacă e posibil. „Păstrăm metroul și celelalte mijloace de transport public”, continuă Anas să traducă. „Votul de duminică se va organiza, dar în măsuri de siguranță crescută”. Așadar, încă nu se schimbă radical viața pe aici. Anas e însă confuz, nu știe ce se va alege de concertele programate la operă, unde cântă. O fată cu pălărie ne roagă să zicem ceva pozitiv. Îi zic că mâine e vineri, 13.
Mă întreb cum e pentru cei care au simptomele bolii. Sunt 2876 de cazuri confirmate în toată țara.
Sâmbătă, 14 martie. 23:10. Sunt 4.499 de cazuri confirmate în toată țara. În 50 de minute, toate barurile, restaurantele, cinematografele sau sălile de fitness din Franța vor fi închise. „Ce simți în legătură cu asta?”, mă întreabă un bun prieten pe messenger. „Mă simt pierdută”, zic. Încă nu știu să procesez ce se întâmplă. Deocamdată e gălăgie ca în orice seară de sâmbătă în centrul Parisului. Toți știu că în curând se va striga ultima comandă, așa că cinstesc pentru vremurile noi și ciudate. Mă întreb câți dintre ei se vor spăla pe mâini după ce se vor ridica de la mesele la care stau zilnic oameni din toată lumea, mai mult sau mai puțin îngrijorați de răspândirea virusului.
23:30. Ultimele comenzi. Michel, un barman dintr-o braserie de lângă muzeul Luvru, e trist foc. Nu știe ce va face cu timpul lui începând din noaptea asta. Nu știe cum, cât va fi plătit. Colegii lui sunt la fel de apăsați. Mai au un client care își termină berea. Nu se face haz de necaz. Pe grupul de whatsapp al foștilor mei colegi de la barul scoțian se pune la cale o ultimă băută. În altă fereastră whatsapp, am un mesaj de la noul meu manager. Mă anunță că închidem braseria pentru o perioadă nelimitată și îmi urează sănătate.
15 martie. E duminică, e soare, e Paris. Au înflorit magnoliile și câțiva lilieci, au înmugurit copacii. Mulți dintre oamenii care azi ar fi băut o cafea sau ar fi mâncat la o terasă se plimbă pe străzile cartierului latin, pe lângă Sena. Unii au fost la vot. Pare o duminică normală, ba chiar cu niște aer de sărbătoare, dacă nu observi că totul e închis, în afară de tabac și de market-uri.
Am ieșit 15 minute, cât să iau o gură de aer și să mă întorc s-o expir în camera de 12 metri pătrați. Acum nu mai e așa de boemă locuința asta. Pereții înclinați spre apus și răsărit sunt puțin sufocanți, la fel ca toate hainele, farfuriile sau toți pantofii. Am stat mult timp aici, fără să fiu obligată. Era soarele sus și eu nu mă mișcam cu orele din scaunul verde ca să mă bucur de lumină.
Azi m-am bucurat cu muzică veche - Patsy Cline e minunată, Etta James e o regină fără coroană, Maria Lătărețu îmi face cafeaua să țopăie. Am desenat copaci, am mâncat bine, am citit prea multe articole despre virusul Covid 19. Sunt 5.423 de cazuri confirmate în Franța.
E luni, 16 martie. 19:30. O femeie de vreo 30 de ani iese din scara unui bloc. Are o eșarfă pufoasă roșie trasă peste gură și un câine de talie mică în lesă. Un minut durează până când femeia își trage necuvântătoarea spre aceeași ușă înaltă de lemn masiv. Mai e o jumătate de oră până când președintele Franței va anunța cum se vor schimba măsurile de securitate împotriva răspândirii virusului.
20:21 "Suntem în război" a fost virgula dintre ideile discursului lui Emmanuel Macron. A zis-o atât de des încât apelul la păstrarea calmului nu s-a mai potrivit așa de bine. Pentru 15 zile, începând de mâine de la prânz, nu mai ieșim din case decât la nevoie: după mâncare, după medicamente, la o plimbare foarte scurtă. „E un moment bun să ne mai cunoaștem vecinii”, a mai zis președintele. Până la socializare pe mine mă interesează să dezinfectez zilnic toaleta pe care o împart cu alți patru vecini. În situaia mea sunt mii de oameni în Paris - chiriași în podurile celor cu mai multe privilegii.
E marți, 17 martie. 15:30. Am un mesaj de la gouv.fr. Se numește Alerte Covid 19. „Ieșirile sunt permise doar cu autorizație și doar pentru muncă, dacă nu puteți lucra acasă, pentru motive care țin de sănătate și pentru treburile esențiale”. Am multe mesaje și de la mama. Urmărește live din camera ei din Montparnasse cum se golesc străzile Parisului; îmi trimite print screen-uri. Eu mănânc paste cu sosul pe care mi l-a pus ea în geanta cu provizii, ascult cum își schimbă ritmul o melodie din Puerto Rico, mă uit la poza cu soră-mea. Mă uit la poza cu tata. Mă uit pe geam. Mă spăl pe mâini. Sunt îmbrăcată în aceleași haine de două zile, sunt curioasă unde trebuie să ajungă fiecare om pe care-l văd pe stradă, mă întreb dacă e bine că am băut cinci cafele. Schimb melodia și pun iar Tom Waits - recomand din suflet Martha și cam tot ce cântă el. Mă spăl pe mâini.
Mă gândesc la bunicile mele. Una la Vâlcea, cealaltă la Brașov. Fiecare cu pisica ei, fiecare cu singurătatea ei. „Am ieșit după lemne, atât”, mi-a zis mamaie de la Vâlcea la telefon. „Doamne-ajută-ți, mamaie, să fii sănătoasă” a fost ce am știut să îi zic. Iar ea a avut, ca întotdeauna, ultimul cuvânt: „Voi să fiți sănătoase, mamă!”. Sunt 7.730 de cazuri confirmate azi în Franța.
E miercuri, 18 martie. Soarele bate pe podea, vântul nu bate tare, am mâncat ouă cu legume, pe străzi sunt câțiva oameni - mulți dintre ei fac mișcarea zilnică. Nu sunt multe mașini. Nu sunt valuri pe Sena - au ancorat toate bărcile turistice. Cu ele a dispărut vocea care descrie istoria Podului Saint-Michel, a Palatului de Justiție sau a catedralei Notre-Dame.
O să mai stau cel puțin două săptămâni în casă. Acum am niște timp. Aș putea să scriu tot ce-mi trece prin cap, să-mi organizez documentele pe laptop, să editez video, să dansez în ciuda spațiului. Dar mai ales aș putea să studiez franceza. Sunt de un an și opt luni aici, ar fi timpul să vorbesc bine. Și aș putea începe cu redactarea cererii de șomaj. Cel puțin 400.000 de oameni erau ieri în șomaj parțial - sigur mai sunt sute de mii ca mine, întârziați să își depună dosarele. O să fie bani pentru toată lumea? Sunt 9.234 de cazuri confirmate în Franța.
E joi, 19 martie. Azi a fost cea mai frumoasă zi din an. La prânz am ieșit la o plimbare pe malul Senei, unde bătea soarele ca într-o dimineață de vară - erau peste 20 de grade. Am văzut muguri în copaci, am observat porumbei în căutare de mâncare pe lângă terasele restaurantelor închise, am închis ochii și i-am deschis repede, să nu dau peste cineva. Erau și alții pe stradă, mai mulți decât mă așteptam. Eu de cinci zile nu am ieșit, așa că mă așteptam să merg pe străzi goale de oameni și pline de păsări și rozătoare înfometate. Nici vorbă. Doar un mic stol de porumbei care stăteau la colț de stradă. În rest, cicliști, sportivi, tineri, bătrâni, copii, familii, turiști. Toți erau pe afară, dar într-un număr mult mai redus ca într-o zi normală în centrul Parisului. Cel mai tare m-a mirat goliciunea Podului Saint-Michel, acolo unde staționează zilnic mii de oameni din toată lumea, se întorc cu spatele la catedrala Notre-Dame și zâmbesc spre aparatele de fotografiat.
De când normalitatea a devenit izolarea, am timp să mă gândesc la toate. Și la toți. Și cred că ni se întâmplă sau ni se va întâmpla, în zilele următoare, tuturor. Singurătatea și rutina pot aduce demoni din subconștient, dar aduc și amintiri cu oameni care ne-au luminat viața, fie și ca o scânteie. Nu sunt prima care scrie despre asta - vreau doar să dau mai departe ideea asta. Dacă aveți oameni cu care n-ați mai vorbit de așa de mult timp încât le-ați uitat vocea sau ați vorbit deja azi-dimineață cu ei, sunați-i. Scrieți-le. Așezați-vă lângă fereastră, luați un pahar de vin sau o cană de ceai lângă voi, uitați-vă la cer și ascultați omul de care nu mai știți. Și pe cel de care știți. Întrebați-i cum sunt și ce i-ar face mai bine. Ce plănuiesc. De ce se tem. În ce cred. Ce amintiri le stârnește copacul de la geam sau mirosul de mâncare la cuptor. Ce citesc. La ce filme se uită - despre ce a fost vorba într-un film? Ce văd în jur chiar atunci, când conversează cu voi?
Dintre toate felurile în care putem să facem singurătatea, rutina și nesiguranța să se simtă mai bine, eu îl recomand pe ăsta. Să fim răbdători, că avem niște timp. Și, mai presus de orice, să îi protejăm pe cei mai vulnerabili.
