Două fețe diferite ale antidemocrației. Ce-i separă și ce-i unește pe Viktor Orban și Klaus Iohannis

Pandemia și apoi războiul au ras de pe fața pământului speranțele de politică democratică în partea asta de lume. Ce înseamnă democrație politică? Să ai politicieni care fac să tremure profitorii crizelor. Să ai competiție de programe sociale și economice. Să-i vezi că dau cu ANRE de pământ și iau în mână reglementarea pieței de energie. Să-i vezi că măcar unii vor mărirea salariului minim imediat. Dintr-astea. La noi sunt rețele de muls bani publici sau privați și cetățeni „de rând” lăsați complet fie la mâna unor vătafi locali, fie la mâna unor corporații pe care nu se chinuie nimeni să le țină în frâu.

Politică „pe bune” înseamnă interese populare diferite reprezentate serios. Interese!, nu mentalități, vrăjeli, predici despre democrație.

Or, la noi, situația se prezintă cam cum o descria scriitorul și pamfletarul austriac Karl Kraus acum vreo sută de ani: „Avem o abilitate extraordinară de a exprima idei pe care nu le avem”.

Maleficul Viktor Orban a mai câștigat (zdrobitor) un mandat de premier în Ungaria, ocazie cu care am mai auzit o tonă de lecții de la specialiști români în democrație și în pupat mâinile lui Iohannis. Le reamintesc tuturor că nu există imagine mai umilitoare pentru presă și intelectualitate decât așa-zisa dezbatere organizată de Iohannis la ultimele alegeri, în care președintele practic și-a înșirat presă și societate civilă precum un domnitor își rânduia supușii. Orban l-ar felicita dacă ar vedea cum poți să câștigi alegerile nici măcar promițând ceva.

Recomandări

Suspendarea președintelui, o ciorbă reîncălzită, dar cu alți actori. Crin Antonescu și Victor Ponta jucau rolurile principale în urmă cu 12 ani

Iohannis putea fi Viktor Orban, dar am avut noroc că-i plăceau prea mult schiul și tenisul. Sigur, îmi veți spune că proeuropenismul e profund, și proamericanismul nostru e mult mai bun. Proeuropenismul e de formă. Iar proamericanismul e promilitarism compulsiv. Iohannis s-a prins că obține bile albe pe măsură ce cumpără mai mult armament. Și a făcut-o, că doar nu era din banii lui. Acum, agresiunea lui Putin în Ucraina vine ca o confirmare că a făcut bine.

Iohannis n-are ce căuta la NATO

Presa a dat o știre pe un ton neutru cum că Iohannis îl dă jos pe Cîțu, apoi îl pune pe Ciucă, apoi s-ar urmări marele țel: să ajungă șeful NATO.

M-așteptam la așa ceva, să se dea cu capul de pereți experții în democrație. Un președinte în funcție, politician ales în fruntea unei republici, stă și calculează cum să facă să ajungă șeful unei organizații militare? Mie mi se pare inadmisibil. E un conflict de interese cât casa. Pentru că acest om cheltuie pe armament nu de dragul nostru, ci pentru propria-i carieră. Una e să cheltui ca să te aperi de agresiuni, alta e să cheltui ca să obții funcții.

Auzim toată ziua că suntem împotriva autocrației, că preamărim liberalismul. Klaus Iohannis a reușit în 10 ani să facă praf orice urmă de demnitate mai rămăsese în obrăjorii democrației liberale românești. E un președinte care n-a dat de 8 ani un interviu. Are niște scheleți în dulap de care știe, de fapt, toată lumea, de la felul în care s-a trezit cu niște case pe care a luat chirii de sute de mii de euro, până la felul în care își promovează oamenii în diverse funcții. O comparație între Iohannis și Viktor Orban e necesară, tocmai pentru că sunt două variante estice ale nedemocrației. Orban e de modă veche, autocratul în jurul căruia se construiește tot. Iohannis, în schimb, nu există, el e doar omul de la ghișeul unei camarile nedemocratice. Iohannis e autocrat cum erau autocrați șefii de alimentară în anii 80. Pe el îl recomandă funcția și atât.

Recomandări

Volodimir Zelenski anunță că Ucraina va reacționa brusc dacă o țară duce negocieri cu Rusia în secret: „Avem prieteni care caută oportunități cu Moscova”

Dreapta în România, în ultimii minimum 10 ani, a avut un puternic damf „instituțional”. Băsescu a pus-o pe această linie. Alina Mungiu-Pippidi spune direct că e vorba despre „servicii”. Mie nu-mi place explicația pentru că mi se pare leneșă. Avem, de fapt, o păturică de servicii, intelectuali, parte din presă (manageriat și unii patroni) care lucrează complet nedemocratic pentru propriile privilegii, pensii uriașe, capital social, șefie de instituții etc. 

De ce a câștigat Orban?

Pentru mine, Orban e complet nefrecventabil. Dar mă interesează cum rezistă în prim-plan. Orban și-a câștigat puterea strângând de partea sa o bună parte de populație. Și nu doar prin manipulare media și „spălat pe creier”, cum cred cei care n-au chef sau putere să gândească situația. 

Orban a fost și creația ipocriziei conservatorilor germani. A fost odrasla obraznică a domniei lui Merkel. Certat toată ziua, dar în relații foarte bune cu ultraconservatorii germani, fix ăia care reprezintă și marele capital german, mare investitor și în Ungaria și foarte fericit de profiturile obținute în regimul urât al lui Orban-patriotul. 

Apoi, măsurile sociale ale lui Viktor Orban chiar au existat. Și-a câștigat sprijin popular cu ajutor social. Ca și la noi, opoziția de la ei a râs de cât de ieftin se vând oamenii. Nu se vând nimănui! Aia e politică, să le oferi oamenilor ceva mai bun, fie și un kil de lapte. De ce nu face opoziția un plan de ajutorare mai serios?

Recomandări

Adrian Sârbu se reîntoarce în instanță pentru dosarul de evaziune fiscală la Mediafax Group. Schema unei „țepe” de 16,8 milioane de lei trasă statului

Sprijinul mai vine și de la maghiarii din România, unde au curs fonduri pentru „manifestări culturale”, de fapt, a fost înecată presa de limba maghiară într-o retorică naționalistă și conservatoare. Dar statul român ce-a făcut să ajute, de exemplu, intelectuali maghiari progresiști, presă independentă etc.? Nimic. Tot ce fac e să se agite naționalist, să creeze crize de isterie AUR, cu Simion și prietenii, și cu toată acea zonă de amestec pestilențial de servicii și patriotism. 

Orban a avut un discurs antirăzboi. Pentru că e putinist!, au strigat analiștii. Nu. Pentru că a simțit ce vrea poporul să audă. Orban s-a dat pacifist, în timp ce candidatul opoziției abera cu intervenții în forță în Ucraina. Iar Orban a făcut-o nu de dragul lui Putin, ci pentru că există un sprijin ascuns popular pentru un mesaj precum „nu ne băgăm în afaceri de război orice ar fi”.

De ce a câștigat Iohannis ultimele alegeri? Nimeni nu știe. Așa a trebuit. Poate pentru că PSD a venit cu o candidată foarte slabă. În nedemocrația maghiară pot măcar să înțeleg mișcările inamicului Orban. În cazul nostru, iese câte unul șef de nici nu știe să lege două fraze fără să ne zgârie urechile. Aici e problema: victoria lui Orban o mai pot explica, pe-a lui Iohannis, nu. Sau o pot explica doar văzând ce efort se depune în distrugerea adversarilor politici, ce armată de lingăi mediatici vin de fiecare dată să curețe scena când îl critică vreunul. 

Iohannis, personaj colectiv

Cîțu președinte PNL, acesta e un episod rușinos nu doar pentru PNL, ci pentru democrația noastră câtă a fost. Cum li l-a dat, așa li l-a și luat Iohannis pe Cîțu, un nene care cât a fost premier a hrănit presa cu bani guvernamentali și ca să-și facă sieși ceva lobby. Încă mai sunt presari care îl cântă pe Cîțu-tehnocratul. Să ne revenim. Omul a fost mai curând o vietate oportunistă în două direcții, și partinică, și corporatistă. Asta, da, a fost o noutate. Cîțu a arătat că se poate și mai rău decât oportunismul clasic partinic.

Ciucă a apărut ca un pui de Țepeș în Time, într-un articol jenant. Sper să fi fost publicitar. Și mai sper, desigur, să fi costat puțin, că doar lucrurile astea, când se fac, se fac pe banii noștri.

Ciucă, Iohannis nu sunt individualități, sunt măști ale unui personaj colectiv: reprezintă o păturică de îmbuibați care se cred elită, care intră prin studiouri, spun două-trei rugăciuni cu NATO și UE și apoi luptă cu „comunismul”, cu putiniștii, ei fiind niște antidemocrați prin însăși construcția lor, rentieri de profesie, c-or fi din servicii, militărie, presă sau business. 

În timp ce ne tot mirăm de modelul iliberal Orban, mai bine am chestiona serios cum am ajuns la nedemocrație discretă și vopsită european la noi.

Câți ani am pierdut cu „statul de drept” fără să obținem mare lucru? Câți ani ne-am dat oază de democrație și acum avem acces la informații din ce în ce mai greu (priviți ce pățește Emilia Șercan pentru că vrea să le arate cum și-au copiat doctoratele). 

Nedemocrația noastră ar putea fi chiar mai originală decât a lui Orban. Fix după model Băsescu: dă-te anticorupție și fă-ți o trupă de hoți ca lumea. Acum e „dă-te european, american, numai să curgă banul și să închid gura dușmanului”. Repet, democrație înseamnă să ataci realitățile incomode ale momentului. Realitățile incomode sunt economice și sociale – mai vorbește cineva de ele?

Se întâmplă pentru că nu mai suntem deloc exigenți: nu mai știm să cerem nicio mărire de salariu fără să roșim în obraji. Aceste personaje colective tip Iohannis nu fac decât să ne amintească zilnic cât de profund am dat-o de gard cu democrația pretinzând c-o apărăm. 

foto: EPA

Urmărește-ne pe Google News