Identitate națională și identitate europeană. De ce conflictul celor două noțiuni nu e nici fructuos, nici inevitabil 

Nu reiau aici explicațiile despre pomenita inițiativă deja formulate public de către dl consilier prezidențial Valentin Naumescu și, respectiv, dl profesor Silviu Rogobete (coraportorul ultimei sesiuni de reflecție). Amintesc numai că tema acestei „ediții” a vizat relația dintre identitatea națională și cea europeană. Gazda s-a străduit să invite analiști, cercetători, universitari și intelectuali publici (oarecum) „progresiști” și (știuți drept) „conservatori”, ceea ce, fiind noi iremediabil tribali și balcanici, nu a dat publicului dovada necesară a unui demers incluziv și neutru, ci a reușit mai degrabă să stârnească simetrice acuzații de „partizanat”. 

Mă voi opri astăzi asupra unui alt aspect al dezbaterii legate de întrebarea: poți fi bun român și european, sau cele două ipostaze se exclud mutual? Nemulțumirile unora și altora s-au legat de substratul filozofic al discuției, mai exact de ciocnirea dintre paradigma „esențialistă” și cea „contractualistă”. E clar că pentru membrii de stânga ai grupului de reflecție, națiunea nu e un dat, nicio „moștenire” fixă, ci mai curând o „narațiune” de secol XIX, o mitologie cândva oportună, care e azi depășită atât în UE (nucleul unei federații suprastatale axate pe cetățenia europeană), cât și în lumea contemporană, unde granițele și identitățile locale sunt sistematic estompate printr-o comunicare socială globală, instantanee și continuă. Pentru ei, națiunea e doar voința colectivă în expresia ei politică, bazată pe contractul social dintre indivizi și stat. 

Așa cum spunea la 1882 Ernest Renan, națiunea nu are vreun temei ontologic static, adică nu e o realitate transcendentă și nici o esență ireductibilă, cât „un plebiscit cotidian”. Națiunea nu ține de o rasă, limbă sau geografie, ci de consimțământul față de un trecut „comun” (ca premisă a unui viitor obștesc deloc garantat). În dezbaterea recentă de la Cotroceni, participanții de stânga au utilizat din plin conceptul lor central: „narațiunea”. Pe linia lui Foucault (și a corifeilor acelei French Theory care a implantat în America – încă din anii 60 – diverse forme ale „deconstrucției marilor narațiuni”), ei au căutat să ne convingă că națiunea e o fantasmă, o ficțiune cu geometrie variabilă, un paravan al stării de fapt și o mască a unor elite dispuse să instrumentalizeze naivitatea infantilă a „poporului”.  

De partea lor, „conservatorii” se reclamă de la tradiția romantic germană, herderiană, pentru care națiunea precedă și depășește statul, sau de la linia politică reacționară a unor Barrès și Maurras, inspiratorii formelor interbelice de naționalism integral („organic”). Adevărul e și aici la mijloc. Avem nevoie de compromis în maniera „etno-simbolismului” unui Anthony Smith. Națiunea modernă – deci și cea română – este un artefact cultural (facilitat de tipar și capitalism), dar are și un nucleu etnic preexistent, bazat pe fapte deopotrivă reale și percepute ca atare. Nu e cazul să revenim la românismul filozofic interbelic (concentrat în politica legionară corporatistă și ortodoxistă), așa cum nu putem împinge demitologizarea „vulgatei” istoriografice naționale până la dizolvarea ei într-un relativism generalizat. 

Altfel spus, putem educa noile generații în spiritul unui patriotism constituțional european (pe linia lui Habermas) – pentru a transcende „Europa triburilor”  – așa cum putem practica „acasă” un naționalism liberal democratic și redistributiv, fără să negăm dimensiunea „construită” a identității românești. Recunosc că gestionez prost o contradicție personală. Pe de-o parte, adopt gândirea unui Pierre Manent (completat de Chantal Delsol, printre alții), pentru care națiunea e forma politică necesară și ireductibilă. 

Pe de altă parte, nu văd proiectul federalizării „Statelor Unite ale Europei” ca pe un orizont transnațional: de ce n-am putea funcționa în comun ca suprastat, fără să renunțăm la trăsăturile naționale (pe care, de altfel, nici n-ai cum să le abolești, chiar dacă ți-ai propune ceva atât de dubios). Personal, împac particularismul etno-simbolic (limbă, cultură, imaginar colectiv) cu universalismul liberal al drepturilor omului. Mai prost e că electoratul din țara noastră e ori cu una, ori cu alta, ceea ce slăbește atât coeziunea națională, cât și contribuția noastră imaginativă la proiectul comunitar european. 

La finalul notațiilor de astăzi, îi invit pe cei care nu fac parte din grupul de reflecție de pe lângă Administrația Prezidențială să nu mai desființeze din acest motiv modestele noastre strădanii. Asta e: nimeni nu poate face un grup funcțional cu 100.000 de „experți”! Mai important e să înțelegem că avem nevoie de o medie între extremele în care ne complăcem (atât intelectual, cât și emoțional) și asta nu se poate face decât acceptând din capul locului că există o doză de mitologie și în conceptul „națiunii organice” și în acela al „națiunii civice”… 

Abonați-vă la COMPULSIV! Carte, film, muzică, politică și social media - filtrate rapid de un consumator compulsiv - Costi Rogozanu.

ABONEAZĂ-TE