De ce Nicușor Dan ar trebui să contribuie cu idei la Bruxelles pentru operaționalizarea Articolului 42.7

„Un atac armat împotriva uneia sau mai multora dintre statele NATO din Europa sau America de Nord va fi considerat un atac împotriva tuturor și, în consecință, convin că fiecare dintre ele, în exercitarea dreptului la autoapărare individuală sau colectivă, recunoscut de articolul 51 din Carta Organizației Națiunilor Unite, va acorda ajutor părții sau părților atacate, luând de îndată, individual și de comun acord cu celelalte părți, măsurile pe care le consideră necesare, inclusiv utilizarea forței armate”. 

Dacă Articolul 5 este una dintre cele mai populare prevederi privind apărarea transatlantică comună, pe care românii o cunosc, puțini știu că, odată cu reformele de la Lisabona, Tratatul privind Uniunea Europeană are și el o clauză similară (nu identică) privind apărarea europeană comună, și anume Articolul 42.7: 

„În cazul în care un stat membru este victima unei agresiuni armate pe teritoriul său, celelalte state membre au față de acesta obligația de a-i acorda ajutor și asistență prin toate mijloacele de care dispun, în conformitate cu articolul 51 din Carta Organizației Națiunilor Unite. Aceasta nu aduce atingere caracterului specific al politicii de securitate și apărare a anumitor state membre. Angajamentele și cooperarea în acest domeniu sunt în concordanță cu angajamentele asumate în cadrul Organizației Tratatului Atlanticului de Nord, care, pentru statele membre ale acesteia, rămâne fundamentul apărării lor colective și forul pentru punerea în aplicare a acesteia”. 

Este util de adăugat faptul că această clauză europeană de asistență reciprocă a fost activată o singură dată, de când a fost introdusă în Tratatul privind UE, de către Franța, după atacurile teroriste din noiembrie 2015, dar nu i s-a atribuit niciodată un cadru operațional structurat care să definească cine decide, cine acționează și cât de repede. În fapt, un explainer al Serviciului Extern al UE asumă faptul că acest articol nu definește și modul în care el va fi pus în practică. 

Recent, în primăvara acestui an, după ce o bază britanică de pe teritoriul Ciprului (stat membru UE, nu și NATO) a fost lovită de o dronă iraniană, liderii europeni au readus în dezbaterea publică, într-un consiliu informal, la Nicosia, utilitatea acestei prevederi, dar și lacunele care merită îmbunătățite în viitorul apropiat. Punerea pe agenda politică a acestei teme a fost propunerea președintelui Ciprului, Nikos Christodoulides. Nu este greu de dedus de ce Christodoulides are un interes major în eficientizarea acestei clauze de asistență europeană reciprocă: Cipru este unul dintre cele patru state membre ale UE care nu sunt membre ale NATO, alături de Austria, Irlanda și Malta, și singurul care nu beneficiază de o garanție bilaterală de securitate din partea unei mari puteri militare. Este, de asemenea, singurul stat membru UE al cărui teritoriu este parțial ocupat de forțele unei țări terțe (turcești) și care a fost vizat direct de atacuri de drone atribuite unui grup armat nestatal în ultimii ani. 

De ce liderii români ar trebui să fie interesați de operaționalizarea Articolului 42.7 

Desigur, România se află sub protecția oferită de Articolul 5, iar o evaluare superficială ar putea concluziona că această clauză NATO ar fi arhisuficientă pentru apărarea națională. Există însă câteva nuanțe pe care instituțiile românești, responsabile de politica externă și de securitate, ar trebui să le ia în considerare: 

1. Republica Moldova (stat non-NATO) se află într-o situație de securitate vulnerabilă, asemănătoare Ciprului: pe teritoriul regiunii separatiste Transnistria sunt staționați ilegali militari ruși, iar o eventuală integrare europeană a acestui stat mic ar însemna o responsabilitate integrală din partea UE în privința asigurării securității acestuia, care nu s-ar putea pune în practică decât prin operaționalizarea Articolului 42.7. Este în interesul României ca Republica Moldova să fie apărată, pe viitor, de către europeni, cât mai eficient posibil. Despre aderarea Moldovei la NATO nu s-a pus niciodată serios problema în interiorul alianței.
2. Articolul 42.7 ar permite Uniunii să gestioneze chestiuni care sunt specifice UE. Acest argument a fost susținut de președintele Comitetului Militar al UE, generalul Seán Clancy, care a declarat că punerea în aplicare a acestui articol ar putea aborda chestiuni care se încadrează „sub nivelul articolului 5”. Un acord de împărțire a responsabilităților ar completa astfel Articolul 5, în loc să îl înlocuiască în totalitate sau să intre în coliziune cu el. Un raport explicativ al Parlamentului European argumentează că pragul necesar pentru a invoca „agresiunea armată” (articolul 42.7), spre deosebire de „atacul armat” (articolul 5), este mai scăzut în dreptul internațional. Nu orice act de agresiune armată atinge pragul necesar pentru a fi considerat un atac armat care declanșează dreptul la autoapărare în temeiul Articolului 51 din Carta ONU. Atacurile izolate cu drone sunt mai degrabă clasificate atacuri sub pragul convențional, ca urmare un articol 42.7 eficientizat ar fi în beneficiul României. 
3. Summitul NATO de la Ankara a avut ca obiectiv major pregătirea eficientă a statelor membre în scenariul contracărării unui atac militar care atinge pragul convențional. NATO are însă probleme în privința adaptării strategice sub pragul convențional, mai exact, nu acționează colectiv, într-un mod eficient, pentru contracararea efectelor războiului hibrid rusesc asupra statelor Europei. Operaționalizarea Articolului 42.7 și o strategie comună UE-NATO ar ajuta România în contracararea atacurilor hibride, de la cele cibernetice, până la cele informaționale (dezinformarea și manipularea opiniei publice). 

România trebuie să contribuie cu idei la nivel european privind operaționalizarea Articolului 42.7 

Ca urmare a incidentului cu drone din primăvara acestui an, Cipru a profitat de președinția sa la Consiliul UE pentru a pune deficiențele Articolului 42.7 pe ordinea de zi la Nicosia, unde președintele Nicușor Dan a fost și el prezent. În acel context, statele membre UE au convenit să prezinte, în decursul acestui an, propuneri specifice președintei Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, cu privire la modul de integrare a acestei clauze într-un mecanism operațional structurat. 

Articolul 42.7 este clar în ceea ce privește obligația pe care o impune statelor UE, dar vag în ceea ce privește aplicarea sa. El impune statelor membre UE să acorde asistență prin toate mijloacele de care dispun unui alt stat membru care este victima unei agresiuni armate. Nu specifică însă cine decide când a fost atins pragul, cine coordonează răspunsul, ce forme de asistență sunt necesare sau cât de repede trebuie mobilizate acestea, explică în detaliu Policypress. 

Ursula Von der Leyen a susținut deseori faptul că UE are nevoie de un cadru operațional adecvat pentru a putea combate zona gri a amenințărilor hibride. Dacă și cum se va aplica articolul 42.7 în cazul agresiunilor hibride a rămas astfel o întrebare deschisă tututor liderilor statelor membre UE. Mai mult, în raportul anual pe 2021, Parlamentul UE a îndemnat statele membre să ajungă la o „înțelegere comună ambițioasă” cu privire la articolul 42 alineatul (7), inclusiv în cazul unui scenariu ipotetic de atac cibernetic. Un ajutor european sporit în combaterea atacurilor cibernetice ar fi desigur unul în beneficiul României. 

Nimic suprinzător în faptul că, la momentul participării la summitul de la Nicosia, Nicușor Dan a îmbrățișat varianta tradiționalistă, potrivit căreia Articolul 5 al NATO ar fi arhisuficient României. La întrebarea unui jurnalist dacă România susține propunerea privind o clauză comună de apărare între țările Uniunii, complementară Articolului 5 al NATO, Dan a răspuns: „Este o discuție care abia a pornit, și evident că orice colaborare pe securitate este binevenită, însă fundamentul, sau partea cea mai importantă a apărării noastre, vine din apartenența la NATO și din Parteneriatul Strategic cu Statele Unite”. De când își exercită funcția prezidențială, Dan expune același bias cognitiv de încredere exagerată în disponibilitatea SUA de a apăra Europa, deși președintele Trump a criticat frecvent tradiția europeană, formată în perioada Războiului Rece, de a se baza în mod preponderent pe americani și a nu investi suficient în propriile capabilități de apărare europene. Noua viziune NATO 3.0 a schimbat total balanța împărțirii sarcinilor în interiorul alianței, prin asumarea unei responsabilități mai mari din partea statelor europene și Canadei pentru apărarea continentului european.

Nicușor Dan ar trebui să depășească această școală învechită de gândire, centrată strict în jurul garanțiilor de securitate ale SUA, și să solicite instituțiilor cu atribuții în sectorul de securitate națională un dosar consistent, cu propunerile României referitoare la operaționalizarea Articolului 42.7. În ultimii ani, România s-a remarcat printr-o mare absență în dezbaterea europeană privind consolidarea autonomiei strategice a UE. Deși, inclusiv la nivelul NATO, a fost asumată decizia ca europenii să-și asume pe viitor o responsabilitate semnificativă în apărarea Europei, România dovedește că nu are sau nu dorește să aibă idei cu care să contribuie la acest proces profund de transformare și consolidare a autonomiei strategice europene. O clauză de apărare europeană eficientizată nu poate decât să aducă și ea beneficii României, nu ar știrbi cu nimic și nici nu ar intra în coliziune cu prevederile deja existente ale Tratatului NATO. 

Abonați-vă la COMPULSIV! Carte, film, muzică, politică și social media - filtrate rapid de un consumator compulsiv - Costi Rogozanu.

ABONEAZĂ-TE