Scot aspiratorul din cutie. Așez pe covor: furtunul, tubul de aspirare și capul cu peria tocită. Trebuie să fac curat în casă… Ai plecat de mai bine de două săptămâni în America. N-ai dat niciun semn. Probabil că n-ai voie. Nu ți-am scris niciun mesaj pe telefon, cum ești?, cum îți merge?, probabil că ești bine, dar n-am curajul să te întreb pentru că ești în misiune. Misiunea mea, în această dimineață, este să dau cu aspiratorul prin casă. Misiunea ta, dragă nepoate, este să înveți să utilizezi rachetele. Eu mă pregătesc să asamblez aspiratorul, tu (probabil) te pregătești pentru a învăța să lupți cu cele mai moderne arme pe care le are armata română.
În urmă cu un an, te aflai în Afganistan. În altă misiune. Eu făceam curat cu același aspirator, pe care știu să-l montez și trezit din somn, ca un soldat care-și asamblează Kalașnikovul sub pătură. Nici bine nu te-ai întors din acea misiune, că ai fost luat în programul de rachete. Din misiune în misiune, asta-i armata! Nu te compătimesc pentru că n-ai avut nici măcar o săptămână de concediu, ești tânăr, ești pe val.
Montez peria în capătul tubului, fixez furtunul în burduful aspiratorului, bag ștecherul în priză, dar amân „atacul” pentru că am un sentiment de jenă, poftim!, eu cu aspiratorul, în București, tu cu rachetele, pe undeva prin America.
Dacă ai fi acum aici, ca să mă admiri cât de bine m-am pregătit să dau cu aspiratorul, ți-aș povesti că, la începutul anilor 70, am fost martor la plecarea unchiului Lică în URSS, la specializare în oțel. (Îl mai ții minte pe fratele bunicii tale, unchiul Lică, nu-i așa?)
Unchiul Lică avea cam aceeași vârstă cu tine când a fost trimis la ruși. Abia terminase școala de maistru oțelar, era mândria familiei, bărbatul care muncea în cel mai mare combinat siderurgic al țării și fusese ales (de conducerea combinatului, cu aprobarea partidului, firește!), împreună cu alți specialiști, să se perfecționeze la ruși. Pe vremea aceea nu se spunea training, ca acum, ci perfecționare. Familia noastră numai despre asta vorbea: Lică pleacă la ruși!
L-am condus în stația de tramvai, țin minte că avea un geamantan mare din piele maro, era o mare chestie geamantanul ăsta din piele, maică-sa (bunică-mea) se tot lăuda cum îi făcuse rost de geamantanul din piele adevărată, ca Licușor să nu se facă de râs la ruși, toată curtea, toată strada Tecuci, tot cartierul de case vechi al Galațiului știau că Licușor pleacă la ruși. A plecat într-o dimineață de vară cu tramvaiul până în gară, apoi cu trenul până la București și de acolo cu trenul spre Rusia.
S-a întors după două luni pe catalige, adică nici cu prăjina nu-i mai ajungeai la nas: cel mai tare specialist în oțeluri, pentru că făcuse specializare la ruși! (Sper să nu ți se urce la cap când ai să te întorci de la americani.)
Unchiul Lică a trăit toată viața cu aroganța că este cel mai tare în oțeluri și fontă, mai tare decât toți inginerii combinatului. Și a murit (răpus de cancer) cu această convingere, uitat de colegii mai tineri din combinat. (După ce i-am cărat coșciugul la slujba din biserică, o săptămână m-am frecat cu Sindolor pe șale.)
Când a plecat la ruși, l-am admirat cu mintea unui adolescent: a fost la ruși, a învățat să facă oțel, a făcut oțel pentru țară. Te admir și pe tine cu mintea mea de-acum, mai obosită: ești la americani ca să înveți să lupți cu rachetele ultramoderne. Unchiul Lică, cu oțelul rusesc, tu, cu rachetele americane.
Între voi doi se întinde o familie modestă, fără glorie, fără blazon, o familie dintr-o țară de la marginea Europei. La mijloc sunt eu, cu mâna strânsă pe tubul aspiratorului, probabil cel mai prost bărbat din familia noastră.
Voi doi, unchiul Lică și tu, nepoate, ați făcut ceva pentru România. Probabil că asta e soarta României, transpusă prin bărbații ei puternici, dar neștiuți, care-și fac datoria în anonimat, cu pasiune și credință: să se afle mereu de partea uneia dintre puteri – când cu una (Rusia), când cu cealaltă (Occidentul).
Ridic tubul și mă holbez la peria de aspirator: oare mai merită? Simt că pe măsură ce înaintez în vârstă mă lovesc tot mai multe frustrări. Sunt mândru de tine, pentru că ești în America, în uniformă de ofițer român, dar mă roade invidia: pe tinerețea ta, pe puterea ta, pe destoinicia ta. Dar, crede-mă, este o invidie admirativă, o invidie pozitivă, o invidie albă – cum spun rușii. Te admir, știi bine, dar te invidiez.
Sunt convins că nu va fi război, dar tu vei învăța să-ți aperi țara, cu orice risc, cu prețul vieții și asta contează cel mai mult. În rest, te aștept să te întorci ca un Napoleon după Austerlitz. Ca să bem, pentru victoria ta, să bem ca bărbații, până se schimbă garda la Casa Albă. Casa mea va fi curată.
Foto: Hepta