Memento mori
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
În Roma Antică, în timpul triumfurilor fastuoase organizate în cinstea generalilor și armatelor întoarse din expediții victorioase, în carul triumfal al conducătorului de oști, chiar în spatele acestuia, stătea un sclav a cărui sarcină era aceea de a-i spune, în mod repetat, pe parcursul întregii ceremonii: “Respice post te. Hominem te esse memento. Memento mori!“ (“Uită-te în urma ta. Amintește-ți că ești doar un om. Amintește-ți că ești muritor!“).
Litania sclavului avea rolul de a-l aduce cu picioarele pe pământ pe cel ovaționat de mulțimi, de a nu-l lăsa să i se urce la cap, amintindu-i că gloria este un lucru trecător, ce nu va dura o veșnicie, singura certitudine fiind, pentru fiecare dintre noi, oricât de sus am ajunge într-un anume moment, moartea.
Politicienilor, în special, ar trebui să li se atașeze permanent astfel de rostitori de adevăruri. Mulți au sclavi, cel puțin în România, dar nici unul nu îndrăznește să-i spună stăpânului temporar decât că e măreț, invincibil, extrem de inteligent, talentat, un bun strateg, etern în funcție, iar dacă ar fi și darnic, nu s-ar supăra nimeni.
Să luăm cazuri recente, ca să nu ne complicăm.
Aproape două decenii, Liviu Dragnea a mers din triumf în triumf. A transformat Teleormanul în feudă, a câștigat numeroase campanii pentru partid, a devenit lider absolut și absolutist.
Nimeni dintre cei din jurul său, nici unul dintre sclavi și nici măcar liberții nu au îndrăznit să-i spună că există, totuși, o posibilitate, oricât de infimă, să se împiedice și să cadă. Când a căzut, a făcut-o cu extremă surprindere, de parcă lui chiar nu putea să i se întâmple așa ceva.
Grindeanu și Tudose, triumfali și ei la începuturile mandatelor de premieri, au avut unele dintre cele mai scurte eternități posibile.
Nici lor nu le-a comunicat nimeni, încă din timpul primului șpriț sărbătoresc, faptul că sunt trecători.
Viorica Dăncilă a mers și ea numai în sus. Din Videle la Bruxelles, în Parlamentul European, apoi la Palatul Victoria, la șefia PSD și, speră domnia sa, la Palatul Cotroceni.
Dar, pentru că nu se ostenește să se uite în urmă, o facem noi: în ultimele zile în funcție, chiar și după moțiunea de cenzură prin care a fost demisă, Viorica Dăncilă a pârjolit holdele, a otrăvit fântânile și a umplut instituțiile publice de pioni otrăviți, ca să-și încurce adversarii politici.
Gestul unui învins disperat, care crede că, deși e pe sfârșite, va găsi puteri să învie, să se ridice din nou și să lupte. Cu cine? În realitate, cu noi, nu cu onor colegii săi întru nemurire, politicienii.
În fine, zilele acestea, de la validarea Guvernului Orban, generalul Iohannis mărșăluiește glorios pe covoare roșii, în sunetul fanfarelor militare, instalând, de la înălțimea-i augustă, miniștri cu mandate de maximum un an. Nici lui nu îndrăznește nimeni să-i spună “Hominem te esse memento!“. Și cum ar îndrăzni, tocmai acum, înainte de un nou triumf la prezidențiale?
Așa apar zeii, când preaputernicii zilei nu știu să accepte că sunt doar în trecere. Așa apar și sclavii, când oamenii liberi nu știu că au dreptul să vorbească.
