Cum să mai vorbești într-o lume grăbită să vorbească?

Oamenii se grăbesc să vorbească. Verzi și uscate. De ceva vreme, ai constatat că cei din jurul tău nu te mai lasă să vorbești. Nu-ți interzic, nu se opun, nu te descurajează, dar nu mai au răbdare să-ți duci la final fraza pe care ai început-o. După patru-cinci cuvinte pe care le-ai pronunțat, ei știu deja ce ai de gând să spui, așa că dau buzna peste tine, te întrerup și încep să-ți turuie, de parcă îți cunosc gândurile. Tu să taci, ei să vorbească. Tu să renunți la idee, ei să-ți continue ideea, chipurile, dar în realitate bat câmpii aiurea, cu clămpănelile lor.

Se întâmplă acest lucru – ai observat – în hărmălaia publică din prezent. Este o încăierare națională, un „care pe care”: cine se cocoață mai sus ca să strige, să explice, să dea lecții, să critice, să înjure, după caz, să spună cum este bine, cum trebuie să trăim, cum trebuie să mâncăm, pe cine să iubim și pe cine să urâm, cum trebuie să vorbim. 

A dispărut arta dialogului. A dispărut obiceiul sănătos de a asculta: să asculți, să gândești, apoi să răspunzi, dacă ești în stare și dacă te duce mintea. Nu-i nicio rușine că nu poți răspunde, dar măcar să-l asculți cu atenție pe interlocutor, chiar dacă nu ești de acord cu ce spune. Dar „ascultarea”, ca simplu fapt de comportament, ți se pare o ipostază frustrantă și umilitoare. Trebuie neapărat să-i dai o replică interlocutorului, să-l întrerupi ca să spui ceva, ca să-ți dovedești inteligența, să-ți dovedești că exiști, că trăiești, că ești cineva.

Dar tu nu mai poți să intri în mulțimea asta care trăncănește continuu. Te enervezi. Este de ajuns să-i spui prietenului că „vremea de azi…”, iar el deja știe că „azi nu vor fi mai mult de 15 grade și spre seară este posibil să plouă”, când tu, de fapt, doreai să spui altceva, nici nu mai contează. Este de ajuns să-i spui medicului specialist că ai „amețeli și dureri de cap” și el știe care îți este diagnosticul, deja îți scrie rețeta, pentru că pe hol așteaptă o mulțime de pacienți. 

Este de ajuns să-i spui funcționarului de la ghișeu că ANAF nu ți-a înregistrat „o plată pe care ai făcut-o în urmă cu…” și el îți dă imediat să completezi un formular – cine urmează la rând, vă rog!… Este de ajuns să-l suni pe meseriaș și să apuci să te prezinți, iar el ți-a și spus deja cât te costă să-ți regleze termopanele – scoate banul!

Oamenii se grăbesc, tu abia deschizi gura, lumea se mișcă repede, iar tu ai rămas cu mintea înțepenită, tu ești vinovatul. Lumea asta este normală, tu ești anormalul, pentru că nu vorbești cu viteza racordată la viteza lumii. Începi să-ți faci probleme: ești bolnav? dai semne de scleroză?, să iei niște pastile pentru vorbire?, să consulți un specialist pentru acest handicap? De ce nu mai poți să-ți duci până la capăt gândul în dialog cu un al om? Ai rămas în urmă cu… exprimarea, cu vorbirea, cu comunicarea modernă din prezent. Ești expirat.

Urmărești talk-show-urile televiziunilor de știri și ești de-a dreptul înfiorat: moderatorii, analiștii, politicienii, formatorii de opinie, consultanții, toți vorbesc repede, foarte repede, și ești impresionat de modul în care leagă frazele și cuvintele. Ce mai contează ideile pe care le emit, de vreme ce n-au niciuna!? Ambalajul contează. O logoree frumos ambalată. Iar tu ești complexat de aceste ambalaje care te vrăjesc, care te spală pe creier, dar de la care nu rămâi cu nicio idee după această spălare.

Dar și discursurile și interviurile corporatiștilor pe care îi vezi la diferite evenimente te bagă în vrie. Manageri, finanțiști și antreprenori urcă pe scenă și țin speech-uri motivaționale despre leadership, sustenabilitate, empatie, management, provocări, adaptabilitate, flexibilitate, autenticitate.

Vorbesc repede, în timpul alocat de moderatori – doar pentru asta au plătit organizatorilor -, ca să vorbească, ca să fie auziți, să câștige expunere, să atingă cote înalte de notorietate, să dea bine la întâlnirile cu clienții. Tu îi auzi, dar nu-i înțelegi: ce limbă vorbesc oamenii ăștia, deși propovăduiesc „autenticitatea” și „empatia”? O logoree corporatistă. 

Pur și simplu, lumea nu te mai lasă să vorbești. Vrei să-ți exprimi o idee și cinci voci simultan îți spun, suprapunându-se, cam cum stă treaba cu ideea ta – asta în cel mai bun caz -, pentru că vocile îți spun alte cinci „idei” care n-au nicio legătură cu ideea ta. Ai înnebunit? A înnebunit lumea? Spui prostii, banalități, tâmpenii? Sau lumea asta s-a umplut de futilități care îți bagă pumnul în gură?

Pentru lumea în care ai ajuns să trăiești, conținutul unui discurs nu mai contează, nu mai prezintă interes. În cel mai fericit caz, conținutul se plasează pe locul al treilea, al patrulea, pe ultimul loc în interesul publicului. Vorbitorul însuși contează. Persoana sa, poziția sa, funcția și statutul său. Contează că este marele formator de opinie, că este marele jurnalist sau influencer, contează că este ditamai președinte de țară, de companie, de asociație de locatari.

Nu contează ce spune, contează că este „mare”. Iar discursurile și ideile sale pot să se ducă dracului! Contează că omul vorbește, nu contează ce anume spune. Contează că a luat o poziție, că a intervenit, dar nu este deloc important ce-a zis și ce idei a transmis și dacă acestea au vreo valoare acoperită în fapte. Conținutul nu contează, vrăjeala contează. Vrăjeala și abureala dau bine la imagine! O lume golită de conținut, în care ambalajul este la mare preț, în loc să fie aruncat la gunoi. Iar comunicarea urmează întocmai această lume în care fiecare se crede un Dumnezeu care musai trebuie să vorbească.

Oamenii se grăbesc să vorbească. Înfundă-ți urechile cu dopuri de ceară și ascultă-i. Merită să-ți tragi sufletul și, poate, ai să tragi un pui de somn în acest dulce zumzăit al lumii.            

Abonați-vă la COMPULSIV! Carte, film, muzică, politică și social media - filtrate rapid de un consumator compulsiv - Costi Rogozanu.

ABONEAZĂ-TE