Premierul Netanyahu şi profitorii iranieni ai sancţiunilor economice, oponenţi ai dialogului SUA-Iran
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
În Oman, prima întâlnire a negociatorilor american şi iranian, care a durat două ore şi jumătate, s-a încheiat cu declaraţii optimiste de ambele părţi. Oare pe ce se bazează încrederea trimisului special al preşedintelui Trump, Steve Witkoff, şi a reprezentantului ayatollahului Khamenei, ministrul de Externe Abbas Araghchi, când caracterizează la unison acest prim contact drept „pozitiv” şi „constructiv”?
Lucrurile au decurs astfel: la sediul Ministerului de Externe din Muscat, delegaţiile americană şi iraniană au ocupat săli separate şi au comunicat prin mesaje scrise. În finalul celor 150 de minute, Witkoff şi Araghchi şi-au strâns mâinile, rostind cuvinte de curtoazie.
Adresându-se postului național de televiziune de la Tehran, şeful diplomaţiei iraniene a rezumat tehnic: „În această rundă, am reușit să ajungem la acorduri cu privire la conținutul discuțiilor”; urmează ca sâmbăta viitoare, părţile să se concentreze asupra conţinutului negocierilor şi, după atingerea acestui obiectiv, a subliniat înaltul oficial iranian, „vom fi în măsură să stabilim şi formatul”. Părţile recunosc că problemele în discuţie sunt „foarte complicate”. Alături de continuarea discuţiilor săptămâna ce vine, această recunoaştere constituie un alt semn bun.
În timp ce presa oficială comentează cu reţinere evenimentul de la Oman, cotidianul Arman-e-Emrooz („Speranţa astăzi”), publicaţie apropiată de cercul fostului preşedinte Rafsanjani, identifică lucid - într-un interviu cu analistul politic Peyman Khajavi - inamicii externi şi interni ai demersului americano-iranian de a se ajunge la un acord în problema nucleară. Adversarul extern cel mai de temut rămâne premierul israelian Benjamin Netanyahu. Căci dezideratul său permanent de a anihila capabilităţile nucleare ale Iranului, trăgând şi America în război, este în pericol de a fi spulberat. Netanyahu, se presupune, „îşi va folosi agenţii de influenţă pentru a scurtcircuita dialogul între Washington şi Teheran”. Cât priveşte inamicii interni, „există grupuri în interiorul Iranului, a căror supravieţuire politică depinde de menţinerea tensiunii cu Statele Unite. În ultimii ani, aceste grupuri au luat poziții deplin consonante cu cele ale lobbyurilor israeliene. În plus, există şi mișcarea profitorilor economici autohtoni de pe urma sancţiunilor”.
Problema cu adevărat complicată, atât politico-strategic, cât şi tehnic, este aşa-numita „linie roşie” fixată de Iran: partea americană să nu-i lezeze, per ansamblu, industria de apărare. În schimb, Iranul este pregătit să ofere garanţii solide privitor la natura civilă, paşnică a programului său nuclear, astfel încât să obţină ridicarea sancţiunilor.
Un eşec al negocierilor de la Muscat ar conduce la ieşirea Republicii Islamice din Tratatul de Neproliferare a Armamentului Nuclear. Într-o atare situaţie, s-ar declara deschis stat nuclear, declansând o cursă a înarmărilor nucleare în Orientul Mijlociu. Primele care vor dori - cum au şi sugerat - să „echilibreze jocul în regiune” ar fi Arabia Saudită şi Emiratele Arabe Unite. Sub pretextul unor „măsuri de descurajare nucleară” ar proceda la dezvoltarea de programe care să le permită dobândirea componentelor necesare fabricării bombei atomice.
