Prizonier în istoria Rusiei, până la sfârșitul războiului din Ucraina

Poate că o amintire din urmă cu patru ani ar fi mai relevantă. Una personală, dar memorabilă. Ce făceam când am aflat că rușii au invadat Ucraina? Ce întâmplare am trăit în acea zi? O stare, o emoție, un gând? Pauză. Războiul acesta nu a rămas în viața mea. Nu m-a mișcat. Parcă nici n-am fost contemporan cu el. Am trăit (trăiesc?) în altă lume.

Partea bună în toată această poveste este că, de când a început conflictul, am început să citesc mai multe cărți de istorie despre Rusia. Cărți scrise de istorici fără culoare ideologică, istorici onești și bine documentați. Moralitatea contează într-o lume care și-a pierdut demult fundamentele morale. N-am să nominalizez cărțile citite despre Rusia și nici să fac o listă ca să arăt cât de „erudit” am ajuns. N-are rost să mă laud „aiurea în tramvai”. Lista lecturilor este o chestiune personală.

Important este că am fost curios să cunosc (cât de cât, după puterile mele) istoria acestui imperiu, în loc să stau cu gura căscată la ce spun presa, experții, analiștii și oficialii de la Kiev, Moscova, Bruxelles și Washington despre acest război care nu se mai încheie. Mă simt mai câștigat că am citit pentru a înțelege ce-i cu „rușii ăștia” decât dacă aș fi țopăit, până la epuizare, de la o știre la alta, de la o declarație la alta, de la o dronă rusească la una ucraineană și înapoi.

Mă întreb uneori cu ce am rămas după aceste lecturi. De ce n-aș merita să-mi dau și eu cu părerea, la fel ca experții de la televiziunile noastre? Studiourile TV sunt pline de păreriști. Au fost destule capitole și fragmente din aceste cărți care m-au impresionat mai tare decât prima zi a războiului din Ucraina, despre care nu-mi mai amintesc nimic cu claritate.

Îmi umplu golul de memorie din istoria recentă cu un fragment din cartea* „Scurtă istorie a Revoluției Ruse”, de Richard Pipes, care vorbește despre foametea din Rusia din anii 1920–1922. Regimul bolșevic al lui Lenin căuta atunci să se consolideze pe plan intern și să câștige recunoaștere în exterior. Seceta a început în 1920, iar efectele au fost accentuate de politica agrară a bolșevicilor, care rechiziționau produsele de la țărani.

Richard Pipes amintește o zicală rusească: „Recoltele slabe sunt de la Dumnezeu, foametea o aduce omul.” Foametea din acei ani a fost adusă de bolșevici. În perioada de maximă extindere, populația afectată număra 33,5 milioane de persoane în Rusia și Ucraina. „În unele provincii, recoltele din 1921 au atins echivalentul a 90 de kilograme de cereale pe cap de locuitor – jumătate din necesarul de subzistență, nemairămânând nimic pentru însămânțări” (pag. 322), notează istoricul.

În același an, producția de cereale în 20 de provincii rusești ajunsese la 2,9 milioane de tone, cu 85% mai mică decât cea din 1919. Țăranii din regiunile lovite de foamete se hrăneau cu iarbă, scoarță de copac și rozătoare. Tătarii, oameni mai întreprinzători, vindeau o substanță numită „clei comestibil” cu 1.000 de ruble kilogramul. Cazurile de canibalism erau frecvente.

Țăranii își părăseau satele și se îndreptau spre stațiile de cale ferată, în speranța că vor ajunge în regiuni unde se găsea hrană. Dar trenurile nu mai circulau în zonele lovite de foamete. Depourile erau înțesate de oameni și de leșuri. În orașe, străzile erau pline de cadavre, adunate cu căruțele și aruncate în gropi comune. Foametea a fost însoțită și de epidemii: tifosul, holera, febra tifoidă și variola au făcut sute de mii de victime.

Kremlinul s-a încăpățânat să nege realitatea dezastrului până în iulie 1921. Mai mult, bolșevicii au asistat paralizați la această catastrofă umanitară. „Pentru prima oară, se confruntau cu o problemă pe care nu o mai puteau rezolva făcând apel la forță”, afirmă istoricul francez Michel Heller. Adică revolverele și mitralierele, atât de folositoare bolșevicilor, erau neputincioase în fața foametei și a epidemiilor. Bolșevicii aruncau vina asupra „gardiștilor albi” și a „imperialiștilor”.

Când tragedia n-a mai putut fi ascunsă pe plan extern, bolșevicii l-au pus pe scriitorul Maxim Gorki, cu acceptul prietenului său Lenin, să lanseze un apel umanitar prin care cerea țărilor lumii să trimită în Rusia hrană și medicamente. Kremlinul n-a vrut să ceară oficial ajutor extern – ar fi fost o umilință – dar s-a folosit de renumele lui Gorki. Tot ce a făcut guvernul bolșevic a fost să aprobe formarea unui comitet independent care organiza distribuirea ajutoarelor, sub supravegherea unei celule comuniste și a poliției secrete CEKA.

La zece zile după apelul lui Gorki, Herbert Hoover, viitorul președinte al Statelor Unite, dar în acel moment ministru al Comerțului, a răspuns promițând ajutorul Americii. Hoover crease o organizație umanitară pentru a oferi alimente și produse de strictă necesitate țărilor din Europa care abia ieșiseră din război. America era pregătită să acorde Rusiei un astfel de sprijin. Dar Lenin a considerat că acceptarea ajutorului din partea celei mai mari țări capitaliste, exponent al imperialismului, era un lucru odios.

„Imperialistul” Herbert Hoover pusese, totuși, o condiție: eliberarea tuturor americanilor din închisorile sovietice și neamestecul guvernului de la Kremlin în acest program umanitar. Lenin a reacționat vehement: „Josnicia Americii, a lui Hoover și a Ligii Națiunilor este fără egal. Hoover trebuie pedepsit, trebuie pălmuit în văzul întregii lumi”. În ciuda acestei declarații fanfaronarde, Lenin a acceptat condițiile Americii și ajutorul umanitar.

În vara anului 1922, „organizația americană ajunsese să hrănească în fiecare zi aproximativ 11 milioane de persoane”, notează Richard Pipes. Alte 3 milioane de ruși au primit alimente din partea unor organizații similare din alte țări. La începutul verii anului 1922, decesele cauzate de foamete au încetat. Ajutorul american a salvat cel puțin 9 milioane de ruși de la moarte prin inaniție.

În ciuda intervenției Statelor Unite, cifra estimată a victimelor provocate de foamete și epidemii în perioada 1920–1922 s-a ridicat la 5,1 milioane — „cel mai mare dezastru umanitar din istoria Europei în vreme de pace, după epidemia de ciumă din secolul al XIV-lea”, precizează Richard Pipes. Organizația creată de Hoover și-a încetat activitatea în 1923. Între timp, americanii au descoperit că guvernul sovietic exporta cereale pentru a cumpăra echipamente industriale și agricole. 

La începutul anilor 90, când s-au deschis arhivele sovietice, s-a descoperit că, în plină foamete, Lev Troțki, comisar al poporului pentru Afaceri Externe, cheltuia milioane de dolari pentru cumpărarea de puști și mitraliere din Germania.

Războiul din Ucraina continuă. Este lectura o formă de implicare în prezent sau o formă de evitare? Citesc și fug din realitate? Citesc și nu-mi pasă de război? Nu mă interesează această dilemă. Citesc! Sper să nu obosesc să citesc până va veni pacea…

* „Scurtă istorie a Revoluție Ruse”, de Richard Pipes, traducere de Cătălin Pârcălabu, editura Humanitas, 1998. 

Abonați-vă la COMPULSIV! Carte, film, muzică, politică și social media - filtrate rapid de un consumator compulsiv - Costi Rogozanu.

ABONEAZĂ-TE