Șefi, șefuleți și vătafi. De la scheciurile cu Toma Caragiu cu directorași la asistenta lăsată cu vaccinurile în brațe, în așteptare de instrucțiuni
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Sunt cohorte întregi de rentieri și la stat, și în mediul corporatist, o pătură groasă de directori și directorași care trebuie reformați. S-a instaurat o bălteală birocrată, slugărnicie și nepăsare față de subordonați, ceva de speriat, zici că-s anii ’80, și nu doar pe lângă caloriferele din București. Starea angajaților este și din vina unei șefimi needucate, fără viziune, doar cu pile și șansă. Asta uităm cam des.
Cuprins:
M-a dat peste cap povestea asistentei care stătea cu vaccinurile în brațe, cea care a făcut până la urmă un lucru greșit (a băgat vaccinurile într-un congelator care le-a compromis).
Presa a linșat-o și, până la urmă, toți șefii i-au aruncat în cap răspunderea. Ăsta nu e doar un accident. Începe să devină normă. De-aia m-a apucat meditația despre „șefimea română”.
Știu de la prieteni din corporații și comportamentul minișefului sau CEO-ului de origine română în companii. Slugoi, ăsta e cuvântul. Vrea corporația să mai ciupească de la angajați câte ceva? Vin corporatiștii autohtoni și zic: „Păi numai atât? Știu eu să-i calc în picioare și mai și, că doar sunt de-ai mei, îi cunosc.”
Cinismul de organizație și vătaful local
Tot felul de șefi și șefuleți devin artiști în asumare de merite și călărirea subalternului prost plătit. Văd că încep românii să dea din gură cât mai tare că le este țara vândută.
De cine? Eu, din sutele de discuții avute cu oameni din mediul corporate, știu că sunt două dimensiuni: o dimensiune a cinismului de organizație, făcut să meargă uns, cu export de profituri netaxate și toate alea; dar și cinismul la intimidare al vătafului local, care nu știe cum să mai ciupească din bonuri de masă, cum să mai evite angajările femeilor care ar putea deveni mame și câte alte meschinării.
În anii ’70, în gloria showbizului românesc, cu Amza Pellea, Toma Caragiu și ceilalți, dintre cele mai mișto glume erau alea cu directorași și șefi de secție, așa-numitul middle-management. Nu erau simple glume, erau realități percutante.
Birocratizarea atinsese un punct maxim care avea să se termine în coșmar în criza economică generată de criza petrolului, sfârșitul anilor ’70, și apoi anii ’80. Partidul Comunist pierdea legăturile cu masele, se depolitiza, se osifica, nu mai era partid, era o pătură inutilă de boși.
La altă scară și în alți termeni, schema se repetă acum.
La stat, de exemplu, e plin de șefuleți și șefi care, de fapt, nu cred în sistem, nu cred în statul pe care îl reprezintă. Nu le reproșez că nu cântă imnul, ci mă refer la faptul că ei nu înțeleg sensul cuvântului „public”.
Unii dintre ei se dau cei mai aprigi capitaliști. Nu își înțeleg rolul, se cred angajați la România SRL, nu înțeleg ce caută ei la ANRE, ASF, prin consilii de administrație unde statul român are participații. Nu înțeleg decât un lucru: că statul e o vacă proastă de muls și că e foarte mișto să fii capitalist cu carte de muncă la stat.
E foarte mișto, cu adevărat, numai că acest tip de demobilizare nesimțită ni se sparge nouă în cap. Nouă, lucrătorilor din privat și bugetarilor mărunți. Aici e primul secret: ar trebui să redescoperim o solidaritate pierdută între lucrători, indiferent că sunt bugetari sau „privați”.
Nu suntem toți în aceeași oală
Cum am zis-o de nenumărate ori, avem obiceiul prost de a ne băga toți în aceeași oală.
Auzeam adineauri într-un parc din Focșani doi pensionari cu paltoane cu guler de blană năpârlită văitându-se de pensii, iar apoi i-am auzit vorbind fix ca Raluca Turcan despre asistații social care le fură pâinea.
Îmi venea să mă duc și să le spun: vă dau numărul Ralucăi Turcan și sunați-o s-o felicitați pentru merite deosebite, pentru că gândește fix ca voi, deși ea e îmbrăcată cam cu 100 de pensii de-ale voastre la fiecare ținută.
Cam așa e și cu bugetarul. Vedem că sunt proteste sindicale în toată țara în legătură cu înghețarea salariilor. Foarte bine, îi susțin. Dar eu am un lucru să le spun sindicaliștilor: credeți că oamenii voștri ăia, angajați de rând, profesioniști fiecare pe feliuța lui, nu știu că peste 50% din șefii lor sunt un soi de nababi ignoranți care, de fapt, profită de sindicate ca să-și conserve privilegiile?
Trebuie puțin despărțite apele. Angajații de lux demobilizează cel mai mult sau susțin oamenii doar când mai au ei nevoie de o rată la Mercedes.
Să nu mai punem la grămadă pensionari cu 1.000 de lei pe lună și pensionari cu 10.000 pe lună. Să nu mai amestecăm bugetarul de rând, de care avem atâta nevoie, cu o pătură care se tot sucește prin rotație în șefimile DSP, ANAF, inspectorate etc.
Că sunt complet diferiți, sunt din două Românii mai îndepărate una de alta ca oricând.
O asistentă așteaptă instrucțiuni
Să ne întoarcem la faptele care ne-au erupt în față cu materialul citat. O asistentă e trimisă la un centru de vaccinare. Centrul era închis, sfaturile prin telefon erau aiurea (asta atunci când răspundea cineva) și femeia stătea și aștepta „ordinele”. Scena dramatizată ar lua Cannesul cu ușurință:
„Am stat o oră. De la ora unu până la ora două și ceva am stat cu vaccinurile în brațe, în poarta școlii. Am sunat în toate părțile în disperare, să-mi deschidă cineva să intru în instituție. Am început să urlu în telefon: Domne, dar vi se pare normal să stau cu vaccinurile în brațe?!? Păi, trebuia cineva să mă aștepte. Nu-i poliție, nu-i nimic!”, a afirmat cadrul medical, care nu a dorit să-i fie făcută publică identitatea.
Vedem în numai câteva rânduri cât de fracturat e mecanismul care ar trebui să lege administratorii diverselor instituții de cei care și fac în mod direct munca pe teren.
Am aflat povești asemănătoare de la zeci de oameni, de la cei care pun cabluri prin orașe și sate până la cei care lucrează la ANAF.
Sunt disfuncții grave nu doar de la „politizare”, ci de la numirea politică de fapt depolitizată. Să fii „politic” înseamnă să știi măcar interesul cui îl reprezinți.
Or, regimul șefuleților de azi e unul rentierist-blazat, nu partinic. (Dacă ar fi partinic, măcar aș putea zice liniștit: e bou pentru că e pesedist sau liberal ori userist, dar nu e chiar așa. E bou pentru că se învârte etern prin diverse funcții de conducere și nu știe să conducă nimic.)
De-aia zic că printre multele reforme pe care le avem de făcut, avem de reformat șefimea română, care seamănă din ce în ce mai mult cu un grup de stalactite într-o formațiune cavernoasă numită „stat” sau „privat”.
Ce-am văzut până acum a fost vânătoare de pesediști și înlocuire cu unii cel puțin la fel de flămânzi și incompetenți, „de la dreapta”.
Reforma șefilor se face cu presiune politică și din partea angajaților. Cât timp vom sta cu vaccinurile în brațe în așteptarea unui șef responsabil, vom păți fix precum celebrul „Dorel”, muncitorul ironizat de toată lumea.
Suntem un popor de „dorei” care râd de muncitori că lucrează prost: Dorel, săracul, era singurul care muncea, ceilalți filmau sau făceau bancuri cu el.
Aș pune-o pe asistenta aia care știe cum e să aștepți în frig un ordin de la șefime direct în fruntea DSP-ului din Hunedoara.
P.S. Felul în care media i-a sărit în cap femeii înainte s-o întrebe ce s-a întâmplat de a băgat vaccinurile în congelator seamănă cu felul în care o parte din presă s-a repezit s-o dea pe poporul român răsfățat care vrea mai mult de 19 grade în case, asta după filozofările lui Nicușor Dan de pe la televizor. Ne spălăm singuri pe creier cu o râvnă ceva de speriat. Ne acuzăm că suntem vinovați că ne e frig, suntem vinovați că se sparg țevile. Cam la performanța asta suntem, deocamdată.
foto: captură TVR
