Pseudo-libertate și apostazie pioasă în epoca ”post-adevăr”

Adică pe adecvarea dintre ce percepem și ce există, dintre analiza rațională și dinamica efectivă a evenimentelor curente. Totul ar fi devenit „părelnic”. Aparențele nu mai înșală uneori, ci întotdeauna. Se cuvine să nu ne mai încredem nici în simțuri, ca oglindă a realității, nici în rațiune, ca instrument prin care distingem binele de rău, autenticul de fals, faptele de închipuri și certitudinea de înșelăciune.

S-a ajuns aici pe mai multe căi intelectuale și ideologice. Câteva decenii în care gânditorii și profesorii ne-au spus că adevărul nu e unic și clar, ci plural și ambiguu, au fost suficiente pentru a zgudui fundațiile clasice ale bunului simț și efortul de căutare a binelui comun. Argumentului logic i-a luat locul speculația arbitrară.

Deducția și notarea evidențelor au cedat în fața convingerilor iraționale bazate pe „teorii” ale conspirației. Stânga progresistă a organizat astfel o insurecție epistemică: adevărul nu există ca atare. El este „fabricat” de elitele dominante (capitaliste, „globaliste”) care vor să-și mențină puterea în stil totalitar. Fiecare are dreptul la propriul adevăr, privat, subiectiv, incontestabil, chiar dacă nu are temei în rațiune și știință.

Recomandări

Brăilean achitat definitiv pentru omor. Și-a ucis vecinul la beție, dar în legitimă apărare. Judecătorii: „Se aplică excesul neimputabil”

Din domeniul cunoașterii, adevărul a fost mutat cu arme și bagaje în rezervația „opiniei” personale. Toate ierarhiile academice (și până la urmă politice) au fost subminate nu doar prin vădite afaceri de corupție și deriva spre populismul transindeologic, ci și printr-o stare de spirit „revoluționară”, care contestă frontal orice formă de autoritate. „Părerea mea” a devenit singurul criteriu imperativ, zădărnicind vechiul consens democratic rezultat din dialog, mediere și compromis rezonabil.

Dreapta revizionistă și revanșardă – așa cum reciclează ea în zona Putin & co moștenirea dictaturilor național-socialiste și marxist-leniniste – s-a cuplat aproape imediat la lumea post-adevăr generată de resentimentul antielitist al stângii egalitare din statele (încă) democratice.

Pleașca „post-adevărului” e fructificată prompt și euforic de cel pe care Noul Testament îl numește „tatăl minciunii”, reunind extremele ideologice într-un cor liberticid. De aici, surprinzătoarea afinitate din relația personală Trump-Putin. Tot de aici, schița americană de război civil între elitele urbane, cosmopolit-prospere, și lumea „deplorabililor” uitați pe drum, între secolul XIX și marea criză financiară de la finalul anilor 1920.

Nu altul este fundalul paradoxalei idile electorale dintre victimele proletare ale tranziției postcomuniste și călăii secu-legionari care populează cleptocrația „capitalismului de cumetrie” românesc. Taman cei care i-au furat, sărăcit și obligat să emigreze devin salvatorii „suveraniști” ai acestui segment social intoxicat cu propagandă rusească și mitologii ceaușiste reșapate.

Lumea „post-adevăr” a dus și la mincinoasa resurecție a unui creștinism habotnic, alcătuit din resentiment antimodern, obscurantism antiștiință și xenofobie, combinând oligarhia rusească ortodoxistă cu neoevanghelismul american mormonizat. Un episcop teafăr mi-a trimis pe WhatsApp un material video în care „eroul-martir” al acestui pseudo-creștinism radicalizat (Charlie Kirk) spunea foarte limpede că se opune catolicismului pentru că respinge infailibilitatea papală, mariologia (învățătura despre Sf. Fecioară Maria) și transsubstanțierea (adică prefacerea reală a pâinii și vinului euharistice în trupul și sângele Mântuitorului Hristos).

„Noul creștinism” teocratic, antiliberal și naționalist nu se opune „catolicismului” (înțeles confesional), ci bimilenarei tradiții creștine biblico-patristice, adică bazelor civilizației iudeo-creștine ca spațiu de înflorire a învățăturii genuine predicate de Iisus Hristos: Dumnezeu este iubire, jertfa Fiului Său divino-uman ridică păcatul întregii lumi, Biserica este universală și solidaritatea agapică dintre toți oamenii nu poate fi îngrădită prin frontiere și ideologii.

După cum rezultă din notațiile anterioare, epoca „post-adevăr” provoacă o calamitate insuportabilă pe termen lung. Ea nu poate genera decât război civil și conflict mondial, distrugerea rapidă a valorilor sociopolitice bazate pe conceptul binelui comun, anarhia sinucigașă și rătăcirea spirituală cea mai gravă.

Întrebarea firească e legată de posibilitatea, nevoia, urgența de a reveni la o distincție netă între adevăr și fals, între realitate și fantasmele unor ideologii smintitoare. Dacă vrem să supraviețuim civilizat, decent (pentru a ne prezerva umanitatea constitutivă) trebuie să răspundem acestei întrebări printr-o speranță activă, concertată, lucidă, adică să recuperăm convingerea că, în orizontul revelației creștine, adevărul nu este ceva (pe care urmează să-l formulăm și dezbatem) ci este cineva (adică Cel răstignit și înviat).

Această întoarcere la validarea metafizică a Evangheliei lui Hristos nu are nimic de-a face cu stadiul dezvoltării noastre tehnologice, cu emergența Inteligenței Artificiale, sau cu competiția geopolitică dintre democrații și dictaturi. Ea ne privește pe toți și definitiv, în ordinea providențială care definește vocația profundă a lui Homo sapiens.

Pseudo-libertate și apostazie pioasă în epoca „post-adevăr”

Alte știri

Monden

Politic