Un moment de grație euroatlantică: discursul regelui Charles al III-lea în fața Congresului SUA
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Sunt și eu un mare admirator al monarhiei britanice. Știm, tocmai pentru că îi urmărim viața cotidiană, că această instituție (esențială pentru imaginea globală a Marii Britanii post-imperiale) a suferit fluctuații, n-a fost scutită de scandaluri - mai ales că presa tabloidă din insulă e foarte virulentă -, dar a rămas demnă, respectabilă și eficientă, dincolo de orice vicisitudini. Nu are sens să comparăm - sau mai degrabă să facem un top al monarhiilor restante de pe Bătrânul Continent.
Aproape fiecare fost imperiu european a pierdut tronul în favoarea unor republici laice, prezidențiale sau nu. Singurele excepții sunt Olanda, Belgia și Spania (pentru că statele scandinave n-au avut colonii). E însă cert că monarhia britanică rămâne cea mai prestigioasă piesă din această diademă. E printre cele mai vechi, mai ales dacă luăm în calcul regatele anglo-saxone care au precedat-o. În sânul ei a apărut Magna Carta, respectiv documentul primordial al libertăților civice moderne. Dinastiile Plantagenet și Tudor i-au conferit o strălucire culturală excepțională, iar Henric al VIII-lea a fost nu doar părintele Bisericii Anglicane, ci și inspiratorul naționalismelor religioase din spatele Reformei protestante.
Singura sincopă în continuitatea monarhiei britanice a fost „republica” proclamată sub tirania lui Oliver Cromwell, urmată de Revoluția glorioasă și cristalizarea monarhiei constituționale (o bijuterie conceptuală care unește grandoarea tronului cu demnitatea inatacabilă a supușilor săi). Din acest cadru instituțional se manifestă actualul monarh, regele Charles al III-lea, după splendida și îndelungata domnie a mamei sale, regretata regină Elisabeta a II-a. Un rege care domnește simbolic, întruchipând permanența statului și a libertăților fundamentale, unitatea națiunii și valorile împărtășite de statele (foste colonii) care au acceptat apartenența la Commonwealth.
Dată fiind uluitoarea longevitate a augustei sale mame - care a murit ultranonagenară, la datorie - mulți l-au văzut pe fostul prinț Charles ca pe un personaj ghinionist, dacă nu chiar tragic. Iată-l însă pe marele prieten al Transilvaniei (și deci al României) nu doar pe tron, ci și impecabil adecvat acestui rol complicat, care-i vine mănușă, de parcă ar fi domnit de jumătate de secol.
După fastuoasa ceremonie a întronizării, regele Charles al III-lea a apărut transfigurat. Plin de grație. Mai uman și mai cald, dar și mai distins și mai patern ca oricând. Sfidându-și cu stoicism creștin maladia pe care izbutește să o țină sub control. Interzicându-și deopotrivă oboseala și rutina. Aș spune că și fosta sa „prietenă”, devenită soție legitimă și apoi regina Camilla, s-a transformat într-o altă persoană, elegantă și zâmbitoare, unită sufletește cu regele și dedicată alături de el binelui comun al marii națiuni pe care sunt chemați să o servească.
Știu că recapitularea anterioară va fi fiind pentru mulți superfluă, dar am dorit să centrez într-un cadru judicios recentul succes diplomatic repurtat de regele Charles al III-lea în vizita de stat întreprinsă la Washington D.C., în contextul celor 250 de ani de la independența Statelor Unite (față de Regatul britanic). Toată planeta a putut aprecia chintesența de spirit britanic acumulată natural în discursul regelui dinaintea Congresului (cu 11 ovații în picioare...). Vocea baritonală a monarhului, tonul elegant, cuprinsul responsabil al tematicii bilaterale și pan-occidentale, dimpreună cu cele câteva excelente glume chemate să descrețească frunțile - iată ingredientele unui moment de retorică publică memorabilă, dar și actul practic prin care Charles al III-lea le-a adus aminte americanilor că „mama” și „fiica” au pe mai departe un destin comun.
Putem spune că toate grosolăniile și insultele pe care britanicii le-au auzit din gura des enervată și slobodă a președintelui Trump s-au topit datorită prezenței carismatice a regelui în instituția-cheie a democrației americane, readucând la zi atât concordia celor două națiuni, cât și conștiința că SUA și europenii nu au interesul unui iremediabil divort (strategic, politic, economic sau cultural).
De la vizita lui Wiston Churchill în America (după ce pierduse alegerile în Marea Britanie) nu cred să fi existat un alt moment oficial bilateral atât de emoționant și atât de inspirat, într-un context geopolitic grav. Și e cumva curios acest succes, dacă ne gândim că protestele față de stilul autoritar practicat de Donald Trump au ocupat metropolele americane sub sloganul „No Kings”... Independența SUA a instituit Republica, dar iată că „We, the People” l-au aplaudat îndelung pe regele Charles al III-lea, sosit în capitala lor federală pentru a le reaminti că trebuie să avem grijă și de generațiile nenăscute, și de sănătatea planetei și de unitatea morală dintre națiunile libere de pe ambele maluri ale Oceanului Atlantic, fără a neglija solidaritatea cu Ucraina, care apără întregul nostru continent de agresiunea rusească.
Dacă Mark Twain și-a imaginat aventurile unui yankeu la curtea regelui Arthur, niciun romancier britanic nu și-a închipuit până acum că urmașul lui George al III-lea (regele pe vremea căruia colonia americană a devenit independentă) le va produce americanilor din secolul XXI nu atât obișnuitul fior snob față de ciudățenia unui cap încoronat, cât un șoc moral menit să facă din ei, o dată mai mult, apărătorii naturali ai civilizației occidentale. God save the King!
