Urmașii Sfântului Apostol Petru ca pelerini planetari. Câteva note despre impactul moral și geopolitic al călătoriilor pontificale
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Întrucât mă apuc să scriu acest editorial de sărbătoarea Sfântului Gheorghe – purtătorul de biruință – dar și de ziua internațională a cărții (care ne amintește cât suntem de îndatorați Bibliei) – mi-am propus să abordez tema călătoriilor pontificale. Până spre finalul secolului XVIII, Papii de la Roma au stat exclusiv pe tronul lor din orașul etern, cu o episodică dublare schismatică la Avignon (1309-1377), unde puteți admira și azi palatul Papilor în exil.
Mai ieșeau Suveranii Pontifi din Roma, dar numai prin Italia centrală, care găzduia Statele Pontificale. Pius al IX-lea a depășit în premieră acest țarc terestru al urmașilor Sfântului Petru, dar adevărata ruptură modernă a sosit după Conciliul II Vatican, când Paul al VI-lea a vizitat Țara Sfântă, a vorbit la ONU (1965), a cercetat India, Columbia, Uganda și țări din Asia: iată baza pe care succesorii săi au putut transforma pelerinajele apostolice într-un puternic instrument de dialog pentru pace și (re)evanghelizare, sub vasta autoritate morală & simbolică a celui care conduce Biserica Catolică.
Deși televizate, puternicele mesaje urbi et orbi lansate de la fereastra Palatului Apostolic – în fața maselor de pelerini adunați în Piața San Pietro – n-au avut niciodată efectul prezenței imediate a Papilor în țări cu majorități catolice sau, așa cum a fost România în 1999, ortodoxe. Prin practică, dar și din croiala conceptuală a strategilor reuniți în curia pontificală, aceste „deplasări internaționale” aveau o dimensiune pastorală (a-i întări în credință pe catolicii de pretutindeni), o detentă ecumenică sau interreligioasă (catolicii fiind instruiți să conviețuiască armonios atât cu creștinii de alte confesiuni, cât și cu exponenții celorlalte două monoteisme, sau ai altor religii) și, la urmă, o conotație diplomatică: Papa este și șef de stat. În toate călătoriile apostolice, el pledează pe lângă diverși omologi pentru respectarea libertății religioase și a drepturilor omului în general.
Campionul acestui tip de acțiune spirituală, morală și... geopolitică a fost indiscutabil Ioan Paul al II-lea, între timp canonizat. Primul polonez (deci și primul est-european) ridicat la demnitatea de Pontifex Maximus, Wojtyla a beneficiat de un pontificat îndelungat, în care a petrecut mii de ore în avion și pe stadioane, în piețe publice și la sediile nunțiaturilor apostolice (ambasadele Sfântului Scaun) pentru a răspândi Vestea cea Bună, dar și pentru a critica stări de fapt intolerabile din perspectiva valorilor creștine.
El a catalizat „Solidaritatea” poloneză (1979), a vizitat 9 țări africane deodată (1980), demonstrând că nu are sens să vorbim despre un ”continent uitat”; s-a angajat față de comunitățile catolice asiatice (bombă demografică...) vizitând Filipine și Japonia (1982). A cercetat în premieră Marea Britanie, țara reformei anglicane și a unui vechi afect anticatolic (1982). În 1983, el combătea în Nicaragua sandinistă erezia teologiei (marxizante) a „eliberării”, așa cum, în 1987, a facilitat tranziția democratică din Chile și Argentina. Un an mai târziu l-a determinat pe comunistul Castro să nu-i mai reprime pe creștinii cubanezi. În 2000, an jubiliar și „apocaliptic”, Ioan Paul al II-lea s-a rugat la Zidul Plângerii din Ierusalim, consacrând un vârf emoțional al civilizației iudeo-creștine (și delimitând Biserica de medievalul ei antisemitism „teologic”). Anul următor – la început de mileniu – a cerut iertare pentru cruciade, războaie religioase la fel de necucernice precum jihad-ul musulman, ca război cu arma în mână.
Încă din anii săi de rezistență la Cracovia, Ioan Paul al II-lea a fost esențial pentru căderea comunismului: au recunoscut-o atât americanii, cât și Gorbaciov. Fără acest om al lui Dumnezeu, totalitarismul bolșevic și ateu ar fi fructificat criminal o mult mai lungă inerție istorică. Nu pot rata în context evocarea vizitei sale la București, prima într-o țară majoritar ortodoxă. România, obișnuită să fie ultima, a fost atunci pe primul loc, întrucât după excelentul dialog dintre Papă și Patriarhul Teoctist (ca și cel cu președintele Emil Constantinescu) țara noastră a primit o publicitate globală pozitivă, suficient de intensă pentru a estompa amintirea (dar nu și trauma) mineriadelor organizate de Ion Iliescu.
Talibanii ortodoxiști – care mișună azi în pădurea extremismului anti-european – au fost și atunci contra vizitei pontificale (pe care au reușit să o limiteze la capitala țării). Fapt este că ecourile vizitei au constituit laolaltă un soi de binecuvântare occidentală pentru apropiata integrare a României în UE și NATO, în pofida teoriei huntingtoniene despre „ciocnirea civilizațiilor” (o viziune care, prin falsul ei „realism”, justifică indirect pretenția de azi și de ieri a Rusiei pravolsavnice de a întruchipa un stat-civilizație distinct și anti-occidental) . Românii n-au trecut în masă la catolicism, cum anunțau mafaldele vadimiste. Dar nici n-au ținut cont de îndemnurile lui Ioan Paul al II-lea de a face din întreaga Românie, după modelul Transilvaniei, un spațiu al armoniei interconfesionale și al conlucrării ecumenice pentru binele comun.
Mai am loc să amintesc rapid că Papa Francisc a urmărit o „agendă externă” axată „socialist” pe condiția marginalizaților și a refugiaților, cu singura (în final sterila) excepție a dialogului Obama-Castro (din 2015). Actualul Papă, care-mi place din ce în ce mai mult, pare să reunească ceva din intransigența morală a lui Ioan Paul al II-lea, din rigoarea doctrinară a lui Benedict al XVI-lea și din empatia social-iezuită a lui Francisc.
După Turcia și Liban (2025), noul Papă a încheiat chiar azi (23 aprilie) turneul său în Algeria, Camerun, Angola și Guineea Ecuatorială care n-a fost deloc festivist, ci s-a concentrat asupra unor crize locale grave, neocolind îmbrățișarea celor mai năpăstuiți (populații carcerale, orfelinate etc). Iată cum Sf. Scaun – care are relații diplomatice cu 184 de state – rămâne, ca „loc sfânt” a 1,4 miliarde de catolici, cea mai vastă rețea a societății civile globale. Desigur că asta le displace dictatorilor de toate soiurile și de pe toate meridianele, dar care tiran a putut vreodată să-i despartă pe creștinii adevărați de Dumnezeul pe care-l mărturiseau?
Prepurgel 27.04.2026, 20:20
Are voie Papa sa viziteze și marele lagar(inconjurat de un zid inalt de 8 metri),cu 2,5 milioane de suflete-numit Gaza?!