Urmașii Sfântului Apostol Petru ca pelerini planetari. Câteva note despre impactul moral și geopolitic al călătoriilor pontificale 

Mai ieșeau Suveranii Pontifi din Roma, dar numai prin Italia centrală, care găzduia Statele Pontificale. Pius al IX-lea a depășit în premieră acest țarc terestru al urmașilor Sfântului Petru, dar adevărata ruptură modernă a sosit după Conciliul II Vatican, când Paul al VI-lea a vizitat Țara Sfântă, a vorbit la ONU (1965), a cercetat India, Columbia, Uganda și țări din Asia: iată baza pe care succesorii săi au putut transforma pelerinajele apostolice într-un puternic instrument de dialog pentru pace și (re)evanghelizare, sub vasta autoritate morală & simbolică a celui care conduce Biserica Catolică. 

Deși televizate, puternicele mesaje urbi et orbi lansate de la fereastra Palatului Apostolic – în fața maselor de pelerini adunați în Piața San Pietro – n-au avut niciodată efectul prezenței imediate a Papilor în țări cu majorități catolice sau, așa cum a fost România în 1999, ortodoxe. Prin practică, dar și din croiala conceptuală a strategilor reuniți în curia pontificală, aceste „deplasări internaționale” aveau o dimensiune pastorală (a-i întări în credință pe catolicii de pretutindeni), o detentă ecumenică sau interreligioasă (catolicii fiind instruiți să conviețuiască armonios atât cu creștinii de alte confesiuni, cât și cu exponenții celorlalte două monoteisme, sau ai altor religii) și, la urmă, o conotație diplomatică: Papa este și șef de stat. În toate călătoriile apostolice, el pledează pe lângă diverși omologi pentru respectarea libertății religioase și a drepturilor omului în general. 

Campionul acestui tip de acțiune spirituală, morală și… geopolitică a fost indiscutabil Ioan Paul al II-lea, între timp canonizat. Primul polonez (deci și primul est-european) ridicat la demnitatea de Pontifex Maximus, Wojtyla a beneficiat de un pontificat îndelungat, în care a petrecut mii de ore în avion și pe stadioane, în piețe publice și la sediile nunțiaturilor apostolice (ambasadele Sfântului Scaun) pentru a răspândi Vestea cea Bună, dar și pentru a critica stări de fapt intolerabile din perspectiva valorilor creștine. 

El a catalizat „Solidaritatea” poloneză (1979), a vizitat 9 țări africane deodată (1980), demonstrând că nu are sens să vorbim despre un ”continent uitat”; s-a angajat față de comunitățile catolice asiatice (bombă demografică…) vizitând Filipine și Japonia (1982). A cercetat în premieră Marea Britanie, țara reformei anglicane și a unui vechi afect anticatolic (1982). În 1983, el combătea în Nicaragua sandinistă erezia teologiei (marxizante) a „eliberării”, așa cum, în 1987, a facilitat tranziția democratică din Chile și Argentina. Un an mai târziu l-a determinat pe comunistul Castro să nu-i mai reprime pe creștinii cubanezi. În 2000, an jubiliar și „apocaliptic”, Ioan Paul al II-lea s-a rugat la Zidul Plângerii din Ierusalim, consacrând un vârf emoțional al civilizației iudeo-creștine (și delimitând Biserica de medievalul ei antisemitism „teologic”). Anul următor – la început de mileniu – a cerut iertare pentru cruciade, războaie religioase la fel de necucernice precum jihad-ul musulman, ca război cu arma în mână. 

Încă din anii săi de rezistență la Cracovia, Ioan Paul al II-lea a fost esențial pentru căderea comunismului: au recunoscut-o atât americanii, cât și Gorbaciov. Fără acest om al lui Dumnezeu, totalitarismul bolșevic și ateu ar fi fructificat criminal o mult mai lungă inerție istorică. Nu pot rata în context evocarea vizitei sale la București, prima într-o țară majoritar ortodoxă. România, obișnuită să fie ultima, a fost atunci pe primul loc, întrucât după excelentul dialog dintre Papă și Patriarhul Teoctist (ca și cel cu președintele Emil Constantinescu) țara noastră a primit o publicitate globală pozitivă, suficient de intensă pentru a estompa amintirea (dar nu și trauma) mineriadelor organizate de Ion Iliescu. 

Talibanii ortodoxiști – care mișună azi în pădurea extremismului anti-european – au fost și atunci contra vizitei pontificale (pe care au reușit să o limiteze la capitala țării). Fapt este că ecourile vizitei au constituit laolaltă un soi de binecuvântare occidentală pentru apropiata integrare a României în UE și NATO, în pofida teoriei huntingtoniene despre „ciocnirea civilizațiilor” (o viziune care, prin falsul ei „realism”, justifică indirect pretenția de azi și de ieri a Rusiei pravolsavnice de a întruchipa un stat-civilizație distinct și anti-occidental) . Românii n-au trecut în masă la catolicism, cum anunțau mafaldele vadimiste. Dar nici n-au ținut cont de îndemnurile lui Ioan Paul al II-lea de a face din întreaga Românie, după modelul Transilvaniei, un spațiu al armoniei interconfesionale și al conlucrării ecumenice pentru binele comun. 

Mai am loc să amintesc rapid că Papa Francisc a urmărit o „agendă externă” axată „socialist” pe condiția marginalizaților și a refugiaților, cu singura (în final sterila) excepție a dialogului Obama-Castro (din 2015). Actualul Papă, care-mi place din ce în ce mai mult, pare să reunească ceva din intransigența morală a lui Ioan Paul al II-lea, din rigoarea doctrinară a lui Benedict al XVI-lea și din empatia social-iezuită a lui Francisc. 

După Turcia și Liban (2025), noul Papă a încheiat chiar azi (23 aprilie) turneul său în Algeria, Camerun, Angola și Guineea Ecuatorială care n-a fost deloc festivist, ci s-a concentrat asupra unor crize locale grave, neocolind îmbrățișarea celor mai năpăstuiți (populații carcerale, orfelinate etc). Iată cum Sf. Scaun – care are relații diplomatice cu 184 de state – rămâne, ca „loc sfânt” a 1,4 miliarde de catolici, cea mai vastă rețea a societății civile globale. Desigur că asta le displace dictatorilor de toate soiurile și de pe toate meridianele, dar care tiran a putut vreodată să-i despartă pe creștinii adevărați de Dumnezeul pe care-l mărturiseau? 

Abonați-vă la COMPULSIV! Carte, film, muzică, politică și social media - filtrate rapid de un consumator compulsiv - Costi Rogozanu.

ABONEAZĂ-TE