Trump, ca fabrică de amenințări. Ce ar rămâne din NATO fără SUA?  

Trump a sfidat hotărâri ale Curții Supreme și ale unor judecători federali. Nu mai are niciun dialog cu opoziția democrată din Congres și Senat (deși s-ar putea ca majoritatea republicană să lase loc încă din această toamnă unei alte aritmetici parlamentare). Milioanele de protestatari din cadrul mișcării „NO KINGS” nu-l impresionează. Și-a insultat pe rând sau la pachet aliații tradiționali, proferând amenințări în stilul Soprano. În fine, nefăcutele președintelui (de la sala de bal, până la semnătura pe bancnota națională și de la buscularea lui Zelenslki până la dosarele Epstein) s-au banalizat: nimeni nu are nervii pentru a le lua prea mult în serios fără să o ia razna. Iar banalizarea lor scade influența americană la nivel global. 

Nemulțumit că aliații europeni din NATO n-au intrat buluc în războiul SUA-Israel-Iran, dl Trump a reiterat mai vechea amenințare privind ieșirea Americii din Alianța pe care tot ea a înființat-o, în 1949. Există totuși o lege (DDAA 2024, secțiunea 1250A) care interzice președintelui să denunțe sau să retragă SUA din Tratat fără aprobarea a două treimi din Senat, sau printr-un act al Congresului. Însă Trump vehiculează o nouă doctrină, conform căreia președintele poate retrage SUA din orice Tratat, fără să se mai consulte cu altă ramură a puterii. 

Din fericire, există încă republicani pro-NATO care s-ar opune deciziei. Trump nu va ajunge probabil la o retragere formală (dat fiind costul politic ridicat) însă nimic nu-l împiedică să saboteze NATO de câte ori are ocazia. Să nu uităm că noua Strategie de Apărare Națională (ianuarie 2026) reduce rolul SUA în NATO la furnizarea de arme către europeni, cărora le revine pe față datoria autoapărării. 

Europenii au relansat industria de apărare și au bugetat-o corespunzător, iar programul SAFE caută să evite suprapunerile operaționale și redundanțele tehnologice. Cât timp mai avem, nu știm. E cert că, după figurile lui Trump, Articolul 5 – ca esență a NATO – nu mai e luat în serios nici de potențialii săi beneficiari, nici de Federația Rusă. E foarte trist ce face dl Trump, pentru că nimic nu-l obliga sub raport strategic să-și alieneze aliații tradiționali (vede și el, în Golful Persic, că orice acțiunea americană out of area ia plumb în aripi fără o coordonare strictă cu europenii). America nu va fi mai puternică dacă rămâne singură. 

Iar noi, europenii, putem duce mai departe NATO, reducându-ne dependența de SUA (și sperând că tonul, agenda și metodele dialogului transatlantic de după Trump vor reveni la parametrii civilizației occidentale pe care o ilustrăm laolaltă). Tot ce avem de făcut e să depășim fragmentarea industrială, să găsim o soluție pentru securitatea nucleară europeană. E bine măcar că ideea retragerii graduale a SUA din spațiul european nu mai e o ipoteză de lucru, ci o certitudine pe care liderii statelor membre UE o introduc în toate planificările politico-militare continentale. 

La București avem nevoie de guverne acomodate cu ideea că bugetul Apărării va atinge 3-4% din PIB  și că eliminăm corupția din sfera militară. Ucraina a semnat contracte pe zece ani privind cooperarea în materie de producție/operare drone cu statele arabe din Golf: sperăm să facem rapid și noi acest pas, conform înțelegerilor dintre cei doi președinți. Întrucât modernizarea forțelor noastre armate pe tiparul Cold War e abia începută, vom reuși să ajustăm politica de achiziții fără pagube majore. Se pare că nimeni nu mai are timp (sau motorină) pentru prea multe tancuri. Natura conflictului a devenit „postmodernă”, flexibilă, scalabilă, policentrică și mai puțin costisitoare, plus IA. Modificările dinamice afirmate și consacrate în războiul din Ucraina pot fi integrate pragmatic în următoarele noastre Strategii de Apărare Națională. 

Tone de pișcoturi cu epoleți s-au consumat în nesfârșite colocvii și programe de fundații „pontice”. Va fi pesemne momentul să construim (alături de turci, foarte tari, și de bulgari) o adevărată forță de descurajare la Marea Neagră, pentru că acolo e interesul major al Moscovei încă de la Ecaterina a II-a și acolo avem de apărat nu doar Constanța, ci și gazul din subsolul nostru maritim. 

Pentru o acțiune curată și consecventă, reforma statului și primenirea clasei politice actuale reprezintă doar primul pas, cu adevărat indispensabil. Până la urmă, situația geopolitică, europeană și regională din 2026 și anii ce vin este atât de fluidă și demolează rapid atâtea dogme aparent intangibile încât numai de patriotism inteligent am avea nevoie pentru a preface acest context într-un salt calitativ fără precedent. Mă întreb însă dacă țara celor mai bogate cutii de pantofi e capabilă de așa ceva. 

Abonați-vă la COMPULSIV! Carte, film, muzică, politică și social media - filtrate rapid de un consumator compulsiv - Costi Rogozanu.

ABONEAZĂ-TE