Înainte de a-mi fi iubită, m-a reclamat la poliție

La 50 de ani, m-am trezit fără loc de muncă, aruncat ca o măsea stricată, de la firma la care am prestat 10 ani. Mi-au dat, trebuie totuși să nu fiu ipocrit, niște salarii compensatorii, dar starea mea mentală era la pământ. Ca orice om, nu îmi doream decât o continuitate a zilelor de muncă, pentru a avea și eu, la bătrânețe, o pensioară. Habar n-aveam că această căutare a continuității avea să-mi aducă o belea care mi-a cam întors metafizica pe dos!

— Cum ați aflat de noi?

— Din ziar… Am cumpărat ziarul…

— și de ce v-au dat afară?

— Nu m-au dat afară, doamnă, s-a închis firma…

— Aha, s-a închis…

— S-a închis, da! în ziua de azi, puține firme se mai deschid, majoritatea se închid! i-am retezat-o eu cucoanei din fața mea.

Mă aflam la un interviu, ați ghicit. Nu speram să mă sune așa de repede. Am luat ziarul și am sunat ca disperatul. Mulți nu au răspuns, normal. Probabil că se ocupaseră posturile… Dar cei la care am ajuns într-un final mi-au răspuns din prima. Ca să fiu fidel întâmplărilor și personajelor implicate în ea, a fost o „cea” vocea care mi-a răspuns… 0 femeie, da. Avea un magazinaș cu produse alimentare și, deși anunțul spunea că se caută un administrator, realitatea suna altfel.

— Carnet de conducere? am întrebat-o, mirat, pe doamna care-mi lua interviul.

— Da! Ce vi se pare ciudat? Aveți sau nu aveți?

— Am, numai că…

— Numai că? mă îngâna cuconeta.

— Numai că mașina e la service…

— N-ar fi o problemă, vă oferim noi mașină.

— Mă scuzați, dar despre ce e jobul?

— Dacă o să vă alegem, veți afla! Pam, pam! Cât de țanțoș mi-a turnat domnița răspunsul! Nici că putea să îmi dea o replică mai înțeleaptă. Puteam să mai spun ceva? în starea în care mă aflam, de disperare cronică, era mană cerească faptul că cineva îmi oferea o șansă. Cred că eram în stare, la vremea respectivă, să fac orice, numai să știu că am unde pleca dimineața și de unde mă întoarce seara, acasă. Băiatul era mare, avea nevoie de bani, mă așteptam oricând să vină la mine să-mi spună că se însoară… Iar maică-sa… maică-sa se prăpădise de mult, de ce și când anume puțin mai contează. După interviul de fix cincisprezece minute, am plecat.

— Deci cum rămâne?

— 0 să vă sunăm noi, mi-a spus, schițând un zâmbet cu o oarecare umbră de umanitate.

Deci angajatoarea mea voia să pară o dură, însă nu era, își propusese, poate, să facă pe autoritara, însă nu prea îi reușea. Le știam prea bine pe aceste femei care pozau în carieriste. Dacă le strângeai mai abitir de braț, se topeau ca Olive în brațele lui Popeye Marinarul. 0 lăsam în pace, intenția mea nu era să fac pe psihologul, ci să ocup postul respectiv. După două zile, iată că aud din nou vocea doamnei pline de sine la telefon.

— Felicitări! Sunteți angajat!

— Cum? Păi… Unde? am bălmăjit eu, luat prin surprindere.

Mă luasem cu treburile și uitasem de interviu. Eram angajat, așadar. Nu știam exact ce urma să fac, dar am aflat mai repede decât mă așteptam. Ați auzit de jobul „om bun la toate”? Asta eram! Cumpăram marfă, o duceam pe patroană în diverse locuri cu mașina, descărcam marfa și o așezam în magazie sau pe rafturi, făceam gestiunea seară de seară. Muncă multă, nu glumă. în mai puțin de un an de zile, ajunsesem omul ei de încredere, al lui Carmen, căci așa o chema pe patroana mea. Mi-a pus ceva momeli, de-a lungul timpului, ba un ban aruncat pe jos, ba portofelul ei „uitat” undeva, în magazin. Să mă încerce, credea ea! Eu am fost mereu om serios și i le-am dat, imediat cum le-am găsit. Nu am zis nimic, am tăcut, însă în ziua în care s-a petrecut grozăvia care era să mă ducă la închisoare am crezut că-mi pierd mințile complet!

— Cucoană, cu tot respectul, da’ nu eu ți-am luat banii!

— Erai singurul care știa locul! Doar tu și eu!

— E un loc ușor de dibuit… și-apoi, gândește-te, poate am fost urmărit!

— Imposibil! 0 să plătești pentru asta!

— Carmen, ai grijă mare! Există un Dumnezeu!

— Mai lasă-mă cu Dumnezeul tău în pace! Ne vedem la tribunal! Acolo nu are ce căuta ce tot evoci tu!

— Ha, ha! Ba are! Cică va trebui să jur cu mâna pe Biblie!

— Cum zici tu, Gelule! Cum zici tu… într-o dimineață, ne-am trezit cu magazinul spart. De obicei, luam eu banii, însă mai erau zile când păstram anumite sume peste noapte acolo. Nu era o regulă, pur și simplu se întâmpla.

Toate s-au spart în capul meu, firește. Carmen a venit la mine acasă – nu mai făcuse asta nicio-dată! – să-mi spună petrecania și, de fapt, să mă amenințe că voi răspunde în fața legii. Nu mi-era teamă de nimic, pentru că nu mă simțeam cu musca pe căciulă. Mai mult ca sigur, tâlharii mă urmăriseră cu ceva timp înainte. Dar Carmen nu și nu – eu sunt vinovatul, eu am fost în cârdășie cu ei, eu trebuia să plătesc.

Au urmat zile și nopți nedormite, stres acumulat, oboseală de nedescris. și, peste toate astea, sentimentul clar al nevinovăției, în fața căruia mă simțeam complet neputincios. în timpul anchetei, aveam impresia că parcă voiau, cu toții, să-mi pună în cârcă un delict de care eu nu eram responsabil. Cred că mai aveam puțin și era cât pe ce să spun că sunt vinovat, numai ca să scap de tot acel consum nervos. Mă aflam cu un picior pe marginea prăpastiei, când fiul meu, Remus, vine la Poliție cu un obiect ciudat. M-a găsit acolo pentru că fusesem, normal, chemat din nou.

— Ce e cu tine, tată?

— Am găsit ceva! mi-a zis el cu sufletul la gură.

— și de ce ai venit la Poliție?

— Pentru că e vorba de o borsetă plină cu bani!

— Poftim?

— 0 borsetă plină cu bani…

— Predă-o imediat!

— De asta am și venit, tată!

Remus a dat pe loc o declarație, a lăsat borseta acolo, după care am plecat amândoi acasă. Exact în aceeași seară primesc un nou telefon. Era Carmen, dar nu voiam să răspund. Remus se uita la mine, eu la el. știa toată povestea. A fost momentul în care am uitat brusc drama prin care treceam și în care am realizat că fiul meu este om. Ce tânăr ar mai fi procedat ca el?! Carmen insista. I-am răspuns într-un final, ce era să fac?!

— Gelu, te rog să mă ierți!

Nu mai pricepeam nimic. Să o iert? Se convertise? Ce era cu cu ea?

— Carmen, cred că ai greșit!

— Da, da, am greșit pentru că te-am judecat greșit!

Nu mai aveam replicile la mine. Se îmbătase patroana mea? Fumase ceva? Remus se uita și el la mine ciudat, i-am făcut semn să plece, doream să fiu singur în cameră. Eram victima unei înscenări? Mă punea din nou la încercare? Ce se petrecea?

— Gelu, mai ești la telefon? Ne putem vedea?

— Ne vedem mâine la Poliție! i-am retezat-o eu.

— Nu, nu mâine! Acum!

— Zi-mi prin telefon ce ai de zis!

O ascultam vorbind și parcă visam ascultând-o. Borseta pe care o adusese fiul meu la poliție era a ei. Carmen a declarat pierderea la scurt timp după ce o găsise Remus și o predase. știa suma care se afla în ea, polițiștii au confruntat cu realitatea și i-au zis apoi cine era cel care a găsit-o. în acel moment, Carmen a avut o revelație: și-a dat seama că tatăl unui copil crescut și educat astfel nu avea cum să-i spargă magazinul! Asta da descoperire, ce să mai zic?!

A renunțat la reclamații, m-a implorat să mă facă partener de afaceri, mi-a oferit și bani. Nu știa cum să-și mai spele păcatele. Dar mai palpitant de-atât a fost că, într-un final, mi-a devenit și iubită. Parcă îmi dăduse prea mult Dumnezeu, dar puteam duce, nu m-am plâns. E și o vorbă de altfel: Dumnezeu îți dă atât cât poți duce!

Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE