Mircea Lucescu, fotbalistul care s-a născut în sărăcia lucie din Apărătorii Patriei: „Mergeam desculț la școală”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Provenit dintr-un mediu modest, Mircea Lucescu a fost unul dintre cei mai respectați fotbaliști români. De la un copil desculț pe străzile din cartierul bucureștean Apărătorii Patriei, a devenit un important fotbalist și un mare antrenor, „Il Luce”.
Cuprins:
- „Nu aveam ce mânca”
- „Am învățat ce înseamnă să împarți un colț de pâine la 5”
- Dreptul de purta teniși
- Oala cu zeamă de cartofi și carnea o dată la 2 săptămâni
- Cutremurul, „Fenomenul Hunedoara”, naționala
- „Mă fascinează viaţa personalităţilor care au făcut istorie în orice domeniu”
- A luat titlul la 45 de ani
Mircea Lucescu s-a născut într-o familie cu 5 copii, pe 29 iulie 1945. După sora Stela, frații Moțu și Nelu și înaintea lui Gelu, cel mai mic dintre ei.
„Nu aveam ce mânca”
Familia antrenorului trăia undeva pe Şoseaua Berceni, unde astăzi este cartierul Apărătorii Patriei. În anii '50 zona era populată de case, care de care mai sărăcăcioase.
„M-am născut după război, erau niște vremuri foarte grele. Nu aveam ce mânca și părinții se chinuiau cu noi. Eram 5 frați și nu aveam unde să stăm”, povestea Lucescu. într-un interviu pentru revista Șahtior Donețk.
„Am învățat ce înseamnă să împarți un colț de pâine la 5”
În acea perioadă, familia sa locuia într-o baracă, apoi într-un spital unde părinții munceau. „Tata era brancardier şi mama făcea curat acolo. Eram foarte, foarte săraci. Atunci am învăţat o lecţie preţioasă de viaţă! Am învăţat ce înseamnă să împarţi. Împărţeam un colţ de pâine la cinci”, a adăugat antrenorul.
Tata, care a venit după război cu o gaură în plămâni și împușcat în picior pe front, la Cotul Donului, era un om sever, dar nu ne-a bătut niciodată. Și, chiar dacă era analfabet, ne-a dat o educație extraordinară. Mai târziu el a făcut câteva clase, cât să scrie și să citească, să se descurce în lume. De la el am învățat că orice realizare cere muncă și că orice satisfacție se obține greu.
Dreptul de purta teniși
Întrebat despre copilărie, „nea Mircea” povestea că „a fost frumoasă, fiindcă eram 4 băieți de vârste relativ apropiate, jucam împreună tot felul de jocuri. Alergam după tramvaie, săream coarda, ne cățăram prin pomi și, fiind 4 frați, puteam juca fotbal 2 la 2”.
„Fotbal jucam peste tot, în curte, pe prispa casei, inclusiv în casă, în spațiul dintre paturi. Jucam de cele mai multe ori desculți, aveam una sau două perechi de teniși pentru toți și, de multe ori, făceam lecțiile celorlalți ca să-mi câștig dreptul de a purta eu tenișii și atunci când nu-mi venea rândul”, a explicat Mircea Lucescu.
Ce copilărie frumoasă, totuși! Alergam prin grădini, culegeam fructe, lucram la ferma spitalului Obregia, cum se numește în prezent, acolo munceau părinții. Ieșeam și la coasă. Jucam fotbal cu mingi de cârpă, inițiasem competiții și între cartiere, pe maidane, cu două pietre sau două ghiozdane pe post de poartă - Mircea Lucescu, pentru GSP
Oala cu zeamă de cartofi și carnea o dată la 2 săptămâni
Marele antrenor a copilărit în anii grei de după Al Doilea Război Mondial: „Până prin clasa a șasea sau a șaptea mergeam la școală desculț atunci când era cald, îmi amintesc cum toamna, în primele zile ale unui nou an școlar, se dădea pe parchet cu motorină, iar eu mergând desculț și prin școală și prin praful străzii, veneam acasă ca vai de mine. În fiecare an tata avea grijă să umple pivnița cu cartofi și varză murată. Plus lemne pentru iarnă. Cum mama era de multe ori plecată să mai muncească la vecini, el ne făcea o oală de 10 kilograme de ciorbă de cartofi sau de zarzavat, care ne ajungea câteva zile.
Carne cred că vedeam o dată la două săptămâni. Pesemne că acea copilărie dificilă m-a călit pentru viață și m-a învățat să nu cedez în fața momentelor dificile. „Lampa, difuzorul și mingea de cârpă au fost elementele esențiale ale dezvoltării mele. Difuzorul, pentru că mă așezam pe prispă, ascultam meciurile și visam să ajung sus. Și mai era teatrul radiofonic, extraordinar, cu toți marii noștri actori, ne mobilizam întreaga familie să urmărim”, explica „nea Mircea”.
Mircea Lucescu fost legitimat la Dinamo în 1963, la 18 ani, și a debutat în Divizia A pe 21 mai 1964, într-un Dinamo – Rapid 5-2.
Ce fel de jucător era: „Dacă vreți, eu sunt produsul propriei mele voințe! Îmi construiam singur antrenamente individualizate și încercam să învăț de la toată lumea. Cel mai mult, centrarea de la Pârcălab! O exersam de sute de ori! Îl chemam și pe Dumitrache lângă mine la pregătire suplimentară. Și-i dădeam mingi din stânga, din dreapta. Am fost marcat și de jocul lui Garrincha”.
„Știți cum îmi dezvoltam driblingul? Chemam copii pe teren, îi înșiram și-i puneam să mă atace câte unul de la mijlocul gazonului, apoi câte patru-cinci. Inventam tot felul de astfel de lucruri pentru a progresa, a acumula.
Cariera sa de jucător a început la Dinamo București în 1963 și a culminat cu participarea la Cupa Mondială din Mexic, în 1970.
Cutremurul, „Fenomenul Hunedoara”, naționala
Au urmat cei mai frumoși ani ca fotbalist, până în 1977 în Divizia A, cu o întrerupere de doi ani, 1965-1967, în Dvizia B, la Știința București.
Pe 4 martie 1977, Bucureștiul a fost lovit de un cutremur cumplit de 7, 4 grade pe scara Richter. Apartamentul de pe strada Știrbei Vodă, în care locuia familia Lucescu, el, alături de soția sa Neli și de fiul Răzvan a fost puternic avariat. Așa că cei trei au luat drumul Hunedoarei.
„N-am vrut să devin antrenor, dar a fost un cutremur în București, au murit 10.000 de oameni, iar casa mea a fost distrusă. Jucam la Dinamo. Eram jucători amatori, nu profesioniști. Făceam doar fotbal, dar eram plătiți ca funcționari, angajați la diferite ministere. Așa era sistemul socialist în perioada aceea și am avut destul timp să urmez o facultate”, a explicat Lucescu.
Am făcut Facultatea de Comerț Exterior din cadrul ASE. Mă pregăteam pentru a fi unul dintre puținii care la terminarea facultății puteau să se angajeze într-o intreprindere de Comerț Exterior, într-o ambasadă.
„Mă pregăteam să ies din țară, pentru că junior fiind prima deplasare am făcut-o în Turcia și am văzut că realitatea capitalistă nu era prezentată în ziarele noastre și la televiziune. Mi-am dorit foarte mult să călătoresc, să învăț. Am studiat limbi străine, care m-au ajutat apoi în carieră extraordinar de mult”, spunea „Il Luce”.
„Mă fascinează viaţa personalităţilor care au făcut istorie în orice domeniu”
„Mi-a plăcut întotdeauna să citesc. În copilărie şi în adolescenţă devoram orice carte care îmi pica în mână, de la volume de beletristică la romane poliţiste şi de spionaj. Acum sunt mai atras de genul memorialistic, de biografii. Mă fascinează viaţa personalităţilor care au făcut istorie în orice domeniu”, spunea „Il Luce, într-un interviu pentru Libertatea.
În 1977, a făcut tranziția către cariera de antrenor la Corvinul Hunedoara, unde a pus bazele unei echipe formatoare de talente precum Ioan Andone, Mircea Rednic și Dorin Mateuț. Pe lângă performanțele sportive, Lucescu a excelat și în educarea jucătorilor, introducând conceptul de antrenor-jucător.
A luat titlul la 45 de ani
În 1981, la 36 de ani, a fost numit antrenorul naționalei României. Prima reprezentativă era în derivă după ratarea calificării la Campionatul Mondial din Spania 1982.
Peste alți doi ani, Lucescu învingea la București Italia, campiona mondială, în neuitata noapte cu 80.000 de torțe de pe fostul „23 August”. Victoria contra Italiei și calificarea la Campionatul European din 1984 l-au propulsat în atenția fotbalului european și în acelui italian, mai ales.
A fost demis de la națională în 1986, după un 4-0 contra Austriei, una dintre marile nedreptăți ale carierei sale. Dacă nu cumva cea mai mare. Și, ca de obicei, fiindcă așa cum mărturisea că n-a cedat niciodată, a luat-o de la capăt.
Cariera de jucător: Dinamo (1963-1965), Știința București (1965-1967), Dinamo (1967-1977), Corvinul (1977-1982)
Ca jucător la Dinamo, Lucescu a câştigat 7 titluri în campionatul românesc, inclusiv în 1990, când a jucat un sfert de oră într-un meci cu Sportul Studenţesc, la vârsta de 45 de ani.
