Nu lasati barcile sa se scufunde!

Dupa doua cani de ceai si trei zile de marcaj strans, dialogul cu Ivan Patzaichin tinde sa devina o povestire in rama. Ceaiul se raceste, uitat intr-un colt de masa, ochii se dilata periculos incercand sa cuprinda imagini de necrezut din cariera spiralata a ¡°Amiralului¡±. Patzaichin isi trage seva din mitul bunicului sau, Perfil, care,  la 96 de ani, iesea inca la pescuit cu lotca pe luciul Deltei. Acum, la Piatra Arsa, in timpul cantonamentului de iarna din 2006, firul povestii minunate a lui Ivan se curma brusc, lovindu-se fara multe explicatii de criza banilor din sportul romanesc.

Libertatea: De unde pasiunea pentru canoe?
Ivan Patzaichin: Satul meu, Mila 23, daduse deja trei campioni olimpici la canoe. „Ce, eu nu pot?”, m-am intrebat atunci. In ¡ä67 m-am apucat de treaba, am venit la Bucuresti, iar in ¡ä68 ieseam campion olimpic. Aveam 18 ani.
Momente memorabile…
Toate au fost de neuitat, dar unele sunt chiar impresionante. Sa va povestesc celebra cursa cu pagaia rupta, de la J.O. din ¡ä72, de la M¨anchen. S-a facut bucati in cursa pentru calificari. Ramasesem singur, toti adversarii terminasera proba. Am continuat, tin minte ca spectatorii ma aplaudau in picioare, credeau ca sunt slab si ma caznesc sa ajung si eu la final. Am terminat, insa m-au descalificat, pentru ca voiau sa scape de mine. Dupa ce am facut contestatie, am fost inscris in recalificari. I-am spulberat pe toti si i-am dedicat victoria bunicului meu, Perfil. Un neamt, favoritul tuturor, s-a lasat atunci! A venit sa ma vada la Tampere, anul urmator, la Mondiale. Am picat pe culoarul trei, pozitie din care nu mai castigase nimeni, niciodata. Decat eu! Erau niste curenti ciudati de aer si nu razbeai decat daca vasleai sub mal, cum se spune, unde era adapost. Am castigat cu capul cursa aia. Cand era vant negru, incetineam pentru a-mi trage sufletul, in timp ce ceilalti se opinteau din greu. Cand era vant alb, acceleram. La un moment dat m-am desprins decisiv si am invins.

Episoade mai triste n-au existat?
Cum de nu? In 1976, la Melbourne, am iesit abia pe locurile cinci si sapte. Am innebunit. Mi-era rusine si am luat decizia sa ma las. Sotia mea, Georgiana, m-a batut atat de mult la cap sa nu renunt, incat am revenit. Dupa acel moment nefast n-am mai fost invins niciodata pana m-am retras definitiv, in 1984.

De ce sunt diferente atat de mari intre perioada aceea si prezent?
Banii fac regulile jocului, iar noi nu-i avem. De aici pleaca totul. La fotbal, daca trage unul un part, imediat apar sponsorii. La kaiac-canoe avem parte numai de promisiuni si asta din patru in patru ani. Venim cu medaliile acasa, lumea se bucura si apoi ne uita. Incepem sa ne scufundam.

Urmărește-ne pe Google News