10 ani de la tragedia din Colectiv. „România e condamnată. Nu mai are vitalitate, vână, nu mai are simț civic”, spune medicul Ruxandra Geambaşu, care şi-a pierdut singurul copil în urma incendiului

Câțiva dintre oamenii care i-au pierdut pe cei dragi la Colectiv se luptă cu acest sistem. Medicul Ruxandra Geambaşu e printre ei. Continuă să ceară tot adevărul despre decesele de la Colectiv, și face asta în memoria fiicei ei, dar şi pentru ca „să creez un precedent: să se recunoască faptul că există infecții intraspitalicești și că se moare din cauza lor”, mărturiseşte ea, într-un interviu acordat ziarului Libertatea. 

Filmul tragediei din clubul Colectiv şi greşelile în lanț ale autorităților  

Vineri, 30 octombrie 2015. Formația „Goodbye to Gravity” îşi lansează noul album în clubul Colectiv din centrul Bucureştiului. 

Intrarea e liberă, iar în club sunt peste 350 de oameni. La ora 22.32, după ultimul foc de artificii ce trebuia să încheie concertul, o scânteie aprinde buretele fonoabsorbant de pe unul dintre stâlpi. Flacăra se întinde rapid, iar focul cuprinde tot tavanul.

153 de secunde. Atât a durat incendiul din Colectiv. Cei aflați înăuntru n-au avut însă nicio şansă de scăpare: clubul avea o singură ieşire, cu două uşi, iar una dintre ele era blocată. Drumul spre ieşire trecea printr-un container metalic, iar la intrarea în acel container era o treaptă de care mulți s-au împiedicat, din cauza întunericului şi a panicii. S-a creat o busculadă, şi oamenii au rămas blocați în acel container în care aerul, ce devenise irespirabil, s-a aprins atunci când cei de afară au reuşit să deschidă a doua uşă. 

Clubul Colectiv nu avea autorizație pentru securitate la incendiu, însă el funcționa aşa, ca o capcană mortală pentru clienți, cu acordul Primăriei Sectorului 4. 

În 2022, cei trei patroni ai clubului au fost condamnați la pedepse cuprinse între 6 şi 11 ani de închisoare. Cristian Popescu Piedone, cel care a semnat, ca primar al sectorului 4, autorizația de funcționare a clubului, a primit 4 ani de închisoare, pentru abuz în serviciu. Dar a făcut recurs în casație, iar în vara lui 2023, a fost achitat de judecătorii de la Înalta Curte de Casație şi Justiție (ÎCCJ).

Cei doi pompieri de la ISU, care au mers în clubul Colectiv şi au încheiat contracte pentru o firmă deținută de un fost angajat al ISU, au primit câte 8 ani și 8 luni de închisoare. După incendiu, ISU Bucureşti Ilfov a susținut că acest club nu figura în baza lor de date, dar o investigație a GSP a arătat contrariul. Conducerea ISUBIF a fost atunci suspendată din funcție, însă nimeni n-a răspuns în fața legii.

În 2019, Libertatea a publicat filmul intervenției celor de ISU la incendiul din Colectiv. Imaginile arată amploarea dezastrului şi haosul din timpul intervenției. La Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Militar București era  deschis un dosar penal în care se cercetau aceste fapte. Zilele trecute, le-am solicitat procurorilor să comunice public stadiul anchetei, însă până la data publicării acestui articol nu am primit niciun răspuns.

Dosarul în care sunt cercetate infecțiile nosocomiale, clasat şi redeschis de două ori

În noaptea incendiului din Colectiv au murit 27 de oameni, iar alți 156 au fost internați în spitalele din Bucureşti. În zilele ce au urmat, 37 dintre ei s-au stins din viață. Mulți au murit infectați cu bacteriile nosocomiale pe care le-au luat din spital, în timp ce se luptau să trăiască. Libertatea a dezvăluit că aceste infecții erau menționate în 23 de dosare medicale ale răniților de la Colectiv. Însă în niciunul dintre cazuri, legiştii nu le-au corelat cu decesul. 

În 2017, ca urmare a plângerii penale formulate de Marvin Nicodemus, rănit în incendiu, Parchetul General a deschis un dosar penal pentru abuz în serviciu şi neglijență în serviciu potențial săvârșite de „persoanele responsabile din cadrul Ministerului Sănătății, Ministerului Afacerilor Interne și ale celorlalte instituții abilitate să prevină și să gestioneze situațiile de urgență, printre care Raed Arafat și Bănicioiu Nicolae, care au intervenit în seara și noaptea din 30.10.2015” și care „nu au asigurat numărul necesar de ambulanțe și personal medical în timp util, nu au decis inițierea imediată a procedurilor de transfer al pacienților în străinătate, nu au activat Mecanismul de Protecție Civilă al Uniunii Europene” sau „care și-au îndeplinit defectuos sau nu și-au îndeplinit atribuțiile de serviciu privind prevenirea și combaterea infecțiilor nosocomiale”.

În mai 2018, Parchetul General a clasat dosarul, „întrucât faptele nu au fost săvârşite cu forma de vinovăţie prevăzută de lege”. Marvin Nicodemus a atacat decizia, iar în decembrie 2018, ÎCCJ a decis că ancheta trebuie continuată. Procurorii au pasat dosarul la Parchetul Militar din Bucureşti, dar de aici, el s-a întors la Parchetul General, care, în iunie anul trecut, l-a clasat din nou. De data aceasta, pentru că „faptele nu sunt prevăzute de legea penală”.

Împotriva acestei decizii au formulat plângeri Marvin Nicodemus, Mihaela şi Coriolan Ştefan, părinții Andreei Ştefan (decedată în tragedia de la Colectiv), Andrei Ştefan, fratele Andreei, Irina Chelba, sora lui Alex Chelba (decedat) şi Ruxandra Geambaşu, mama Ioanei Geambaşu (decedată). ÎCCJ le-a dat dreptate şi, în martie anul acesta, a redeschis dosarul şi l-a întors la Parchetul General, pentru că:

● deși se solicitase efectuarea de cercetări și cu privire la potențialele infracțiuni contra persoanei în legătură cu infecțiile nosocomiale, procurorul nu a administrat un probatoriu și în acest sens;

● Parchetul nu a analizat care au fost infecțiile nosocomiale contractate și cum au afectat acestea evoluția ulterioară a stării de sănătate a victimelor incendiului, prin raportare la actele medicale și medico-legale existente;

● nu s-a clarificat: cadrul legal în care autoritățile ar fi trebuit să acționeze pentru transportarea pacienților la spitalele din străinătate; cine era responsabil pentru luarea deciziei de transfer a fiecărui pacient în parte, cine a decis transferarea cu întârziere/netransferarea la alt spital, criteriile în funcție de care a fost sau nu decizia de transfer, dar și consecințele neefectuării sau întârzierii transferului victimelor incendiului.

Povestea Ioanei, fata de 18 ani care se pregătea să devină arhitect

Ioana Victoria Geambaşu a fost victima cu numărul 56 de la incendiul din Colectiv. Avea 18 ani şi locuia în Mizil. Fusese o elevă eminentă, olimpică la mai multe materii. Absolvise liceul și se pregătea pentru admiterea la Facultatea de Arhitectură, iar în fiecare weekend venea în Bucureşti, ca să ia lecții de desen.  

„Cred că ar fi fost un arhitect foarte… Cred că ar fi desenat nu case, ar fi desenat spații publice, parcuri, grădini. Era un om inteligent și, fiind un om inteligent, putea să facă orice meserie își propunea, foarte bine. Și mai avea ceva mai…, avea un umor din ăsta. A fost excepțional să am un copil ca ea”, spune azi mama Ioanei, medicul Ruxandra Geambaşu.

Adolescenta iubea pictura, muzica şi era fan al trupei „Goodbye to Gravity”. Când a aflat de concertul lor din clubul Colectiv, a fost fericită că poate să-i vadă „live”, iar vineri, pe 30 octombrie 2015, a luat trenul spre Bucureşti. „Eu am condus-o la gară”, mărturiseşte mama. Și-a văzut fiica zâmbind, pentru ultima oară, în cadrul geamului de la vagonul de tren.

La ora 19.36, Ioana a ajuns în Bucureşti. Din Gara de Nord, a luat metroul spre zona Unirii, unde era clubul. Mergea la concert împreună cu prietenul ei, Alex Matei, un tânăr de 26 de ani din Bucureşti care avea să moară şi el, în urma incendiului. 

Când au intrat în club, ea şi-a lăsat la garderobă rucsacul şi tubul port desen. La ora 21.38 și-a sunat mama, ca s-o asigure că a ajuns în club și că totul e bine.

În mai puțin de oră, peste Colectiv şi peste sufletele părinților care şi-au pierdut aici copiii a coborât infernul. În actele medicale se spune că Ioana „a suferit un stop cardiorespirator, în urma intoxicației cu CO şi alte gaze toxice, resuscitat de echipajul ambulanței”, fiind diagnosticată la internare cu comă gradul III şi leziuni de arsură pe mâini.

A fost internată la Spitalul Sf. Ioan, iar din a treia zi, la analizele ei au început să apară bacteriile nosocomiale: Acinetobacter baumannii, Klebsiella, Staphylococcus aureus şi Candida spp. Timp de 17 zile, Ioana s-a luptat să trăiască. Dar în dimineața de 16 noiembrie, ea a intrat în stop respirator și a fost declarat decesul. 

Astăzi, după 10 ani de la tragedia din Colectiv, mama Ioanei Geambaşu este convinsă că autoritățile „i-au condamnat la moarte pe toți cei internați în spitalele care «aveau de toate»”. Ruxandra Geambaşu este ea însăşi medic chirurg. 

„Au rămas cu sondele puse pe trotuar, la Colectiv, deși au ajuns într-un spital european de urgență”

Libertatea: Știți mai multe azi despre ce s-a întâmplat cu Ioana în seara incendiului? 

Ruxandra Geambaşu: Știu că a ieșit printre primii, că de aceea a avut 1% arsura. Probabil că a leșinat.

– Dar totuşi a inhalat fum.

– Asta, cu inhalatul de fum este supradimensionată. Să știți că multora dintre cei care au fost intubați la fața locului, cum a fost și Ioana, nu le-au mai fost schimbate sondele de intubație, de frică să nu poată fi reintubați. Ceea ce este o aberație, din punct de vedere medical. Ei au rămas cu sondele puse pe trotuar, la Colectiv, deși au ajuns într-un spital european de urgență. 

După trei săptămâni, când deja colcăiau de toate puroaiele și de toate mizeriile, s-au gândit să le facă traheostoma, adică să le scoată, în sfârșit, tuburile alea mizerabile, puse pe trotuar, și să le facă o altă cale de ventilație. Mă rog, n-a mai fost nevoie, ne-au cerut consimțământul pentru manevra asta. Deveniseră brusc foarte riguroşi și urmau protocoalele, și cereau semnături că, între timp, se mai dezmeticiseră. Îi mai dezmeticise Arafat, cum să se acopere cu hârtii. 

– Știți la ce oră a fost preluată de ambulanță? La ce oră i s-a acordat primul ajutor medical? 

– A ajuns la Spitalul Sf. Ioan la un minut după miezul nopții.

– Asta înseamnă după o oră şi jumătate de la incendiu…

– Da. Numai că ea a fost resuscitată de asistentele care au coborât din Maternitatea Bucur şi care, cu o fiolă de adrenalină, i-au pornit inima. Era un copil de 18 ani, deci cât a durat stopul acela cardio-respirator? Ea, din momentul în care i-a pornit inima și-a avut prima tensiune măsurată, 12, n-a mai fost în stop cardiorespirator. Și-a ajuns la spital cu perfuzia, cu fiola de adrenalină, în 7 minute, şi s-a consemnat la un minut după miezul nopții. Așa că și stopul acela cardiorespirator cred că a fost, în fine, în nebunia și în iadul și în haosul care era acolo, a fost supralicitat. 

În perioada aceea, făcuse stop cardiorespirator, pe nişte aparate din astea, de menținerea supleții și a sănătății, Gabriel Cotabiță, care era diabetic, avea 50 și ceva de ani și avusese și nu știu câte preinfarcte, dar el a fost tratat la Spitalul de Urgență Floreasca, nu la Spitalul Sf. Ioan. Iar eu, în ciuda a ceea ce s-a întâmplat ultima dată cu scandalul de la Floreasca, cu Candida auris (o bacterie – n.r.), cred că, dacă Ioana ar fi ajuns la Floreasca, am fi sărbătorit 28 de ani, de aceeași parte a Pământului.

– Ați reuşit, în timpul procesului unde s-a dat decizia definitivă să aflați mai multe de la cei care au fost răniți în club și au ieșit?

– Nu, nu aveam acces la ei. Însă, printr-o fundație care venea și ne ajuta pe noi cu mâncare, cu haine, cu… nu știu, se învârteau pe lângă noi, acolo, cum stăteam în antecamera reanimării de la „Sf. Ioan”, am început să ne ducem la grupurile astea care erau, chipurile, de terapie. Nu ca să ne tratăm noi de depresia consecutivă nenorocirii, ci pentru că voiam să aflăm de la oameni, de la supraviețuitori sau de la părinții supraviețuitori, cam ce se întâmplase acolo. Ni s-a întâmplat o mare, mare, mare nenorocire, dar cât de mare… Mai bine că nu încerc să o comensurez, că cine știe, mi-ar crăpa mintea. 

– Şi ați reușit să aflați ce s-a întâmplat cu Ioana în noaptea incendiului?

– Da, am reușit să aflu că a fost resuscitată repede, că s-a terminat cu stopul cardiorespirator și că a ajuns într-un…

– Ea era, din ce am văzut în fotografii, chiar lângă stâlpul care a luat foc. A reușit să iasă?

– A reușit să iasă, protejată fiind de un băiat cu care se întâlnise acolo, în club, și care, protejând-o și pe ea, s-a ars tare și a murit pe 7 noiembrie. Alex Matei, cu a cărui mamă am rămas în legătură. 

– Dar n-au ieșit printre primii, totuși, căci dacă el era ars, înseamnă că ajunsese focul în container. 

– Ioana a avut 1% arsură. Cum poți să stai în sala aia în care arde și să te arzi numai 1%?

– Focul venea de sus. Și atunci, e posibil că el s-o fi protejat-o. 

– Da. Iar asta cu arsura de căi respiratorii este o gogoriță pe care nici măcar medicii legiști, la necropsiile acelea hidoase pe care le-au făcut prima dată, n-au putut să o obiectiveze. Arsura de căi respiratorii era mult mai puțin evidentă, clinic și paraclinic, decât secrețiile fetide, bacteriene…

Pe vremuri, „dacă un fir de la piele supura, te știa tot spitalul. Nu te mai salutau, nu-ți mai răspundeau la salut”

– Apropo de infecțiile nosocomiale, zilele trecute, domnul Alexandru Rafila, fost ministru al sănătății, spunea că ele vor reprezenta principala cauză de deces, înaintea bolilor cardiovasculare sau a cancerului. Iar asta şi din cauza faptului că noi luăm antibiotice – noi, românii – și mâncăm pui și pește tratat cu antibiotice. Deci, nu din cauza faptului că e mizerie în spitale sau că doamnele asistente nu se spală pe mâini… 

– Sau că nu există chiuvete din proiectarea secției de ATI… Nu, domnul ministru ar face bine să-și aducă aminte că el, ca microbiolog, nu cred că a tratat personal decât vreun membru al familiei. Nu a dat nicio aspirină, el nu este medic decât pentru că a făcut Facultatea de Medicină. 

Ar trebui să se gândească la faptul că a semnat că la Floreasca este un centru de excelență pentru tratarea arșilor, ceea ce este o minciună grosolană, care era s-o bage în pământ pe Lavinia care, slavă Domnului!, a ajuns în Belgia. Şi ar trebui să reflecteze la faptul că infecția intraspitalicească se numește așa, „nosocomială”, din neogreacă, și nu are dreptul să-i modifice el definiția, ca fiind „infecție asociată actului medical”. Infecția intraspitalicească este infecție intraspitalicească. 

Este o infecție care se ia în condiții de spital, unde pacienții sunt bolnavi, au încărcătură microbiană, dar bomboana pe colivă sunt germenii multirezistenți, care s-au selectat, nu că am luat eu Augmentin de capul meu acasă sau că am fost într-o sală de așteptare în Gara de Nord şi mi-a tușit un aurolac în nas. Nu, acolo sunt niște proceduri care sunt ignorate sistematic, de când ministerul și direcțiile de sănătate publice nu mai au atribuțiile pe care le aveau înainte de ‘89, când Sanepidul era o gogoriță, și pe bună dreptate, dar nu existau infecții intraspitaliceşti! 

La Spitalul de Urgență Floreasca, unde am făcut secundariatul în secolul și în mileniul trecut, se opera apla, deci nu laparoscopic, ci cu incizii din alea mari. Indicele de curățenie într-o secție de chirurgie era operația de hernie, care era complet aseptică. Dacă, Doamne, ferește!, un fir de la piele supura, te știa tot spitalul. Nu numai că nu te mai salutau, dar nici nu-ți mai răspundeau la salut. 

Pentru că atunci era o infecție care se datora și faptului că nu te-ai spălat pe mâini. Și ne spălam cu apă sterilă și cu lufe, nu cu bercadină sau cu chestii de-astea moderne, câte 30 de minute. Iar de multe ori, apa sterilă era fierbinte, că n-apuca să se răcească, și noi trebuia să intrăm în sală. 

Deci, atunci erau varul cloros, cloramina, bromocetul, dar nu existau infecții cu germeni multirezistenți. Și să spui că ăștia sunt aduși de acasă, de aparținători, de pacienți, și să nu-ți asumi faptul că instalația de aer condiționat nu furnizează aer steril, că infirmiera se duce să-și ia de la Mega ceva și intră cu aceiași papuci și se duce și șterge pe jos… 

– Sau că nu se spală pe mâini, pur şi simplu…

– Că nu se spală pe mâini, pentru că sunt două asistente la 16 bolnavi. În reanimările adevărate, la fiecare pacient este alocată o asistentă. Dar, dacă ea are 8 pacienți și trebuie să le facă din 6 în 6 ore două injecții, trebuie să se spele pe mâini înainte/după, înainte/după, înainte/după. 

Şi mai are și alte manevre de făcut, iar pentru toate astea, trebuie să schimbe mănușile și, când le dă jos, iarăși trebuie să se spele pe mâini. Dar astea sunt niște chestii care la noi au fost ignorate, ca multe alte lucruri, pe principiul că „merge și așa”. Numai că aici, diferența este de viață și de moarte! Eu nu mi-am imaginat, atunci când Ioana a ajuns la Spitalul „Sf. Ioan” – al cărui manager, apropo, este același și în zilele noastre, de atunci -, nu mi-am imaginat că nu se respectă regulile de asepsie și de antisepsie care, de la Pasteur încoace, tot fuseseră perfecționate și, cum să zic, aplicate și sancționate, atunci când nu se respectau. 

Erau în ordin referitor la curățenia și dezinfecția în unitățile sanitare de pe vremea când era ministrul al sănătății profesorul Proca, cred că din 1984, și se respecta cu sfințenie și cu rezultate foarte bune.

„Dacă aș vrea să o dezgrop pe Ioana, s-ar găsi lângă ea și ADN-ul Klebsiellelor care au omorât-o”

– Cât timp era Ioana internată la Spitalul Sf. Ioan, v-ați gândit vreun moment să o transferați la o clinică din străinătate? 

– Cred că în a doua săptămână, când a început să mi se pară dubios ce se întâmplă.

– Aveați acces la analizele care i se făceau? 

– Nu. Aveam niște colegi de facultate pe care i-am rugat să se intereseze şi au fost amenințați că sunt dați afară, dacă mai furnizează informații despre pacienți.

– Deci, n-ați știut că Ioana are Acinetobacter? Că are Klebsiella? 

– Nu, n-am știut. N-am știut și ce-mi reproșez este că… Bine, apropo de „avem tot ce ne trebuie” (susțineau atunci Bănicioiu și Arafat – n.r.), Ioana a fost o comă neurologică. Avea 1% arsură, adică așa cum te arzi când prăjești niște cartofi. Dar infrastructura Spitalului Sf. Ioan a făcut ca această comă neurologică să fie spitalizată în același salon cu cei trei arși. 

Nu exista un salon separat pentru coma neurologică, ce era cu totul și cu totul altă entitate patologică. Dacă toți cei patru au ajuns, în a treia săptămână, să aibă aceiași patru germeni, și ziceți că este o coincidență, eu zic că este o coincidență cosmică. Celor care aveau copiii arși li se spunea că sunt duși la sala de operație. 

Ulterior, am aflat că asta însemna că erau duși la sală, erau sedați și le erau schimbate pansamentele, manevră pe care, dacă ar fi făcut-o fără anestezie, ar fi fost de nesuportat. Dar alte manevre specifice tratamentului marelui ars, de exemplu: excizarea de zone necrozate, incizii de decompresiune, tentative de grefare, astea nu se făceau. Erau schimbate pansamentele îmbibate din ziua precedentă cu altele. Iar mizeria era lăsată dedesubt.

– Nu se umbla la cauză. 

– Nu, iar asta accentua insuficiențele de organe, insuficiența renală. De ce nu s-a făcut mai mult?! În fine, și când mi s-a părut ciudat că nu se superficializează coma și că evoluția nu este cea pe care mi-o imaginam şi am început să mă interesez, s-a auzit de infecțiile intraspitalicești. 

Au fost cei 13 morți din data de 7 noiembrie, și am început să mă agit, dar, din păcate, microbii au legitățile lor și ciclurile lor din viață care n-au habar nici de cine era manager, nici de cine era prim-ministru și nici de cine eram eu sau fiică-mea.

– Iar infecțiile nosocomiale n-au fost trecute în toate rapoartele medicale.

– Le-au trecut, că n-aveau cum să le conteste! Știți că acum, dacă aș vrea să fac, Doamne, iartă-mă!, necropsie, dacă aș vrea să o dezgrop pe Ioana, s-ar găsi lângă ea și ADN-ul Klebsiellelor care au omorât-o. ADN-ul microbilor există acolo și nu poate fi contestat că au fost acolo. 

Numai că legiștii care, ca domnul ministru Rafila, n-au tratat niciun pacient, nici măcar o bătătură nu i-au recomandat unei violate: „puneți betadină intravaginal, că nu știi ce germene a avut ăla” și „puneți rece pe vânătăile de pe coapse”, legiștii și-au permis să spună că „au fost infecții, dar nu au avut legătură de cauzalitate cu decesul”. Or, să spui asta, în condițiile în care sunt recuperați arși 100%… Bine, nu la noi! Noi, la incendiul din Macedonia, ne-am oferit să facem transport aerian. Dar n-am oprit nici măcar un pacient, să-l tratăm la noi, în timp ce vecinii bulgari au luat doi. 

Deci, se recuperează arși integral, inclusiv corneea, se recuperează produşi de concepție de 500 de grame şi sunt aduși viabili și normali la 9 luni. La noi, cu 33% arsură, mori. Mori de infecții intraspitalicești. Tot Rafila cred că a avut ideea ca acestor morţi cu zile să li se spună „decese evitabile”. Frumos eufemism. Iar în spitalele româneşti, numărul lor este cu 2 înainte! Are două cifre, şi prima-i 2.

„Să-mi dea 3,5 kilograme, cât avea Ioana la naștere, din carnea fiecărui inculpat şi m-aș fi lipsit de bani”

– Azi, după 10 ani, știți mai multe decât știați atunci, în noiembrie 2015? 

– Oh, da, din păcate. Şi am aflat numai lucruri rele, despre țara noastră, despre spitalele noastre, despre justiția noastră… A fost atunci o perioadă din asta, de suferință acută, în care, mă rog, nu prea știam noi ce se întâmplă în jur. N-am ştiut, de exemplu, că a căzut guvernul. 

După aceea, am fost ocupați cu înmormântări, cu parastase, ne-am mutat centrul de atenție către partea mai duhovnicească a existenței. Și după aceea, pe măsură ce a trecut timpul și-am început să ne dezmeticim, să mai vorbim între noi, să comparăm, să iasă la suprafață diverse lucruri și să se mai întâmple și alte lucruri, care erau în continuarea, cumva, a greșelilor întâmplate la Colectiv, nu poți să nu te întrebi de ce există infecții intraspitalicești – au existat și există și acum -, de ce managerii de spitale nu au fost niciodată trași la răspundere, de ce Institutul Național de Medicină Legală nu avea ISO 9001 în 2015.

L-a obținut între timp, dar ce să vezi, Institutele Naționale de Medicină Legală trebuie să aibă acum alt standard, 17.025, de care institutul nostru din capitala europeană București este foarte departe…

– În procesul mare, care s-a terminat în 2022 şi în care domnul Cristian Piedone a obținut apoi inocentarea la Înalta Curte, simțiți că s-a făcut dreptate? 

– Eu nu mai pun de mult problema dreptății care se face sau se împarte pe tărâmurile astea. Eu sper ca justiția divină să funcționeze și, din punctul ăsta de vedere, sunt foarte liniștită. Inclusiv când am primit somația de plată de la ISU – bine, nu e o sumă fulminantă, sunt vreo 7.000 – 8.000 de lei pe care îi plătesc împreună cu mama și cu fratele meu -, primul gând a fost să mă duc să plătesc. Nu m-am întrebat de ce…

– Și v-au trimis somație pentru ce? De ce trebuie să le dați banii? 

– Au fost niște probleme cu onorariile pe care le-au solicitat executorii judecătorești, care au cerut maximum după lege. Instanța a zis „nu, mai puțin”, şi după 10 ani, se pare că este încă o problemă care le stă între emisferele cerebrale celor de la ISU. Ei primiseră banii de la guvern pentru despăgubiri prin aprilie, dar i-au împărțit în septembrie sau octombrie. Deci, între timp, i-au gestionat ei.

– Ați primit acele despăgubiri, în cuantumul stabilit de instanță?

– Da. Dacă vi se pare că un copil de 18 ani, trei luni și patru zile, 1,73 m și 58 de kilograme poate fi comensurat… Mai degrabă, ca „Neguțătorul din Veneția” (din opera lui Shakespeare – n.r.), cred că ar fi trebuit să-mi dea 3 kilograme și jumătate de carne, cât avea Ioana la naștere, din carnea fiecărui inculpat. Dar să-mi aleg eu bucata de carne! Și atunci m-aș fi lipsit de bani. 

Cu  banii pe care i-am primit din despăgubiri am vrut să cumpărăm un apartament, într-un bloc care era în construcție pe Bulevardul Geniului. Are lângă el statuia „Leul”, iar Ioana era Leoaică, născută pe 12 august, și am zis „domnule, ne va păzi leul de la fereastră, o să o vedem pe leoaica noastră”. Dar, ce să vezi, blocul era în litigiu, chestie pe care am aflat-o după ce am dat niște bani, așa că stăm în continuare…

– Și așteptați să se termine litigiul. 

– Așteptăm…, nu știu. Așteptăm să se termine fiecare zi, că deocamdată aici, unde stăm, o am pe mama la două etaje de mine. Avem Mega Image, Ioana este foarte aproape. Așa că nu, n-am nicio dorință să mă mișc de acolo de unde sunt.

„Dacă accidentul nu s-ar fi întâmplat într-o vineri, poate că ar fi avut mai multe șanse copiii noștri”

– Despre dosarul în care Parchetul Militar cercetează intervenția de la Colectiv a personalului militar mai ştiți ceva?

– Nu știu. Dar aş vrea să-mi exprim profundă simpatie și, nu știu, milă, pentru pompieri. Pentru cei care fac serviciul efectiv, care vin și adună, la un accident de tren, mațele de pe, iertați imaginea, de pe linia ferată, care se nevrozează, care fac depresii și care nici măcar nu sunt lăsați să facă gesturi salvatoare, deși ei ar putea să fie paramedici, pentru că organizarea acestui sistem de sapeurs-pompiers (pompieri – n.r.), cum li se zice în Franța, are niște găuri aici, în România. Şi niște găuri despre care cred că poate să povestească mai multe domnul acela palestinian.

– Domnul Raed Arafat.

– Da, prefer să nu-i pronunț numele. Deci, pompierii nu sunt lăsați să facă niște gesturi care… Uite, la Colectiv au murit 26 la fața locului. Şi cred că mulți din cei acoperiți cu foliile acelea termoizolante și declarați morți ar fi putut fi recuperați, dacă intervenția era mai profesionistă și mai energică.

– Ați văzut filmul intervenției pe care l-a publicat Libertatea în 2019?

– Am văzut filmul intervenției. Dar mai știu că, uitându-mă în foile de observație, inclusiv ale celor care au murit la fața locului, ei nu prea aveau semne de puncție venoasă, ca și cum s-ar fi încercat să li se pună o perfuzie, nu aveau electrozi de la EKG, ca să vadă dacă într-adevăr aia era linie izoelectrică (dacă le mai bate inima – n.r.). Însă știu că la INML au fost foarte bine cercetați de alcool, în sânge și în urină, li s-au întors și pozat chiloții pe dos. Li s-au desfăcut corneele, ca să vadă ce? Și li s-a făcut cu grupa sangvină, chestie foarte importantă, în perspectiva a ce…?

– Și le-au secționat inima. 

– Da, da, da. Și au pus și la dispoziția părților (părinților – n.r.) poze. Eu n-am avut, bineînțeles, curajul să mă uit la pozele Ioanei, dar am văzut alte poze. Sunt făcute în niște condiții tehnice execrabile, nu se vede absolut nimic, nu servesc la absolut nimic. Sunt niște pete alb-negru. Nu știu, asta o fi procedura, dar este, cum să zic, aproape profanatoare de cadavre. Iar concluziile… 

V-am spus, Institutul Național de Medicină Legală este un fel de gașcă de-asta, de-a magistraților care acum s-au proptit pe picioarele de dinapoi și sunt în grevă, că nu vor aia și nu vor aia și nu vor aia… Imaginați-vă că la INML, toate structurile de control, de autocontrol, sunt făcute din legiști. Comisia Superioară de Medicină Legală care, nu știu, la nivel de bun-simț, ar trebui să aibă un anestezist, acceptat de INML, de Ministerul de Justiție, ar trebui să aibă un infecționist, un gastroenterolog… 

Nu! Toți sunt legiștii. Și legiștii își dau cu părerea despre tratamentele care li s-au făcut unor arși, unor comatoși, unor accidentați în accidente de circulație, în alunecări de teren, ei înșiși neavând nicio pregătire medicală ca să se pronunțe despre tratamentul prescris de un clinician. Și mai ales în situații din astea limită. 

– Deci, Parchetul Militar nu v-a informat nici că a terminat ancheta, nici că a clasat dosarul.  

– Nu, de la Parchetul Militar n-avem nici o veste. 

– În celălalt dosar, aflat la Pachetul General, s-a dat clasare pentru a doua oară. Cum vi se pare faptul că nici după 10 ani n-am reușit să aflăm de ce 27 au murit în incendiu, dar restul, până la 64, au murit după incendiu, în spitale?

– Dar au murit la Spitalul Sf. Maria (din Iaşi – n.r.) șapte copilași, săptămânile trecute, nu? Și se moare și o să se moară, pentru că asta este! INML-ul este suveran, managerul este pus politic. Atunci, a fost o perioadă în care noi ne-am luptat cu managerii și cu directorii medicali, ca să obținem copii după foile de observație. După aceea, am început să vedem unde au fost făcute examenele bacteriologice. 

Şi, ca o paranteză, dacă accidentul s-ar fi întâmplat nu într-o zi de vineri, poate că ar fi avut mai multe șanse copiii noștri. De ce? Pentru că infecția, definiția infecției nosocomiale, așa cum este ea dată, nu de Rafila, ci de alții, este infecția care survine între 24 și 72 de ore de la internarea în spital. Copiii au fost internați vineri noaptea, iar până luni de dimineață, când s-au dezmeticit decidenții, toți erau contaminați cu flora din spital. 

Chestie pe care Arafat o știa. Bănicioiu o știa. De-asta nu au activat Mecanismul European de Protecție Civilă. Nu spun că țările de destinație nu ar fi primit pacienții noștri (așa cum au primit-o pe Lavinia, de la Floreasca, și i-au notificat doctorii belgieni pe doctorii români: „vedeți că are Candida auris”. Ca și cum ai noștri n-ar fi știut, dar ăia le făceau un pustiu de bine: „aveți grijă, că aveți bau-bau în spital”). 

Numai că solicitarea trebuia să o facă statul român, iar documentele de transfer trebuiau întocmite corect, adică menționată încărcătura microbiană. Nu și-au asumat asta, i-au condamnat la moarte pe toți cei care erau în spitalele care „aveau de toate”, iar transferurile care s-au făcut, s-au făcut exclusiv la insistențele familiei, ale presei, statul acceptând să plătească niște note de plată care au venit ulterior, ca un fel de recunoaștere indirectă a unei vinovății sau ca un fel de compensație. 

Dar statul a dezactivat și Planul Roșu, care se activează în caz de nenorociri, în mai puțin de două ore. Statul, și mai ales acest individ, pe nume Arafat, au știut de ce nu solicită organismele europene care ne-ar fi putut acorda un ajutor foarte consistent și cu rezultate pe care să nu le mai plângem astăzi.

„Mă consider responsabilă pentru ce i s-a întâmplat Ioanei, pentru că m-am născut aici și am născut-o aici”

– De ce credeți că nu fac nimic magistrații în acest dosar? 

– Pentru că nu-i interesează. Spețele medicale li se par foarte complicate și le este de ajuns, din atâția ani de practică din asta, mlăștinoasă, concluzia legistului, care și aia este…, ce să vă spun? Și dacă legistul a zis așa, magistratul se spală pe mâini, se gândește la salariu, la vârsta de pensionare, la pensie și gata. 

Dacă e să se trateze, are bani să se trateze la vecinii unguri sau la vecinii turci. Iar cine intră într-un spital românesc, și mai ales în ATI-ul oricărui spital românesc, se știe că intră într-o mașină de tocat carne de om. Și nici măcar carne din asta, ca lumea, ci carne care la sfârșit pute, se dezmembrează, se desface de pe oase.

– Dintre toţi părinţii şi supravieţuitorii incendiului din Colectiv, aţi rămas dumneavoastră, sora lui Alex Chelba şi părinţii Andreei Ştefan care aţi contestat clasarea şi aţi obţinut redeschiderea dosarului de la Parchetul General. Ştiind tot ce mi-ați spus, dar şi că dosarul Revoluţiei n-a fost soluţionat nici acum, nici cel al Mineriadei, că nu știm nici de ce au ars spitalele în pandemie, de ce vă îndârjiți să aflați adevărul? De ce continuați să luptați?

– Pentru că simt că, dacă am rămas pentru ceva pe lumea asta, unul din motivele pentru care am rămas a fost să creez acest precedent: să se recunoască faptul că există infecții intraspitalicești și că se moare din cauza lor. Un alt motiv este că nu simt că am făcut tot ce trebuie pentru memoria Ioanei. Şi asta cred că nu o să pot să o fac niciodată, pentru că mă consider singura și principala responsabilă pentru ce i s-a întâmplat. Începând cu faptul că m-am născut aici și că am născut-o aici. Deci, încă mai am de făcut pentru a… Nu pentru a mă linişti eu! Uite, mama are 89 de ani și mă gândesc cu groază că, dacă vom apela la un moment dat la o salvare, care ar vrea să o ducă la un spital din București, bineînțeles că nu o să fiu de acord cu asta. Şi o să o îngrijesc eu acasă; noroc că mă mai pricep așa, cât de cât.

VEZI GALERIA  FOTOPOZA 1 / 9

– Pentru noi, au trecut 10 ani de la tragedia din Colectiv. Pentru dumneavoastră, care v-ați pierdut atunci singurul copil, cum se măsoară acest timp? 

– Noi avem timpul acesta împărțit pe săptămâni. Sâmbătă sau duminică este ziua în care mergem să o vizităm pe Ioana, acolo unde odihneşte. Iar între timp mai sunt comemorarea din 16 noiembrie, pe care o să o facem în sâmbăta de dinainte, ziua ei de naștere, care era pe 12 august și pe care o sărbătorim în fiecare an, cu tort și colivă, tot acolo, la „Ghencea Militar I”. Avem, într-adevăr, alte repere temporale în ultimii 10 ani.

– Vi se pare că a fost ieri sau că au trecut 10 ani?

– Atunci când o visez, mi se pare că n-a fost. Iar când mă uit la ce se întâmplă în jur și la cât de exponențial se deteriorează toate reperele astea, pe care le-am avut la un moment dat, mă gândesc că am trăit 2-3 vieți complet diferite. Mă mir că le-am supraviețuit și că pot să povestesc despre fiecare dintre ele. 

Deocamdată, n-am timp să fac comparație, că încă mai am niște lucruri de făcut, care mă țin ocupată, dar cred că am avut o existență deosebită. Nu știu dacă asta înseamnă să fii ales sau ce înseamnă, dar când o să am timp să reflectez, sunt sigură că o să am momente în care o să mă îngrozesc de mine însămi.

– Ați avut o cruce grea, asta înseamnă „existență deosebită”, nu?

– Cred că da. Dacă aș fi fost pusă să aleg, sigur nu aș fi ales așa ceva. Dar da, probabil că asta a fost, și o duc până la capăt. Încerc să o duc frumos, ca să merit reîntâlnirea cu Ioana.

„România e condamnată. E un neam vechi şi obosit, care și-a îndeplinit menirea”

– S-a schimbat ceva în bine, în ăştia 10 ani, în România?

– Ca să fiu foarte sinceră, nu mă interesează. Și nu mă mai interesează de vreo 10 ani țara asta și ce mai face ea. E condamnată, e un neam vechi şi care și-a îndeplinit menirea. E un neam vechi și obosit. Nu mai are vitalitate, nu mai are vână, nu mai are simț civic. Asta este, ca o stea din aceea care se stinge, la un moment dat. Sunt contemporană cu asta, încerc să mă feresc, cât se poate, de mizeria asta cotidiană. Mi-e milă de ea, dar o țară care are ca mit fundamental „Miorița” nici nu prea merită altceva.

– Și cu toate acestea, dumneavoastră luptați!

– Păi, ce să vă spun? Lupt că ăsta mi-e „naturelul”. Sunt și Berbec, am fost și chirurg, îmi place competiția, dar competiția cinstită. Sunt fan al adevărului pentru că, de când l-am descoperit pe Dumnezeu, nici nu-mi mai permit să nu fiu decât pe linia dreaptă, căci altfel, am văzut: când mă abat, îmi trage câte una, de-mi ies ochii din cap. Deci, vrând-nevrând, trebuie să fiu corectă. Da, cred că trebuie să fie puse niște lucruri la punct și v-am zis, dacă pentru mine, personal, s-a întâmplat ceva bun în ăștia 10 ani, s-a întâmplat că L-am descoperit pe Dumnezeu. Alături de care trăisem paralel aproape 50 de ani și pe care am fost foarte supărată, ani de zile. L-am considerat nedrept, L-am considerat rău, L-am considerat…, dar nu e! Și cred că este un Părinte mult mai bun și pentru Ioana, și pentru toți cei care au plecat, decât am fi putut să fim noi.

– Vreau să vă mai întreb ceva. Am mers la procesul „Colectiv”, și fiecare termen a fost pentru mine o lecție de viață. Dar m-a marcat profund ceva ce am auzit de la părinții care, ca și dumneavoastră, și-au pierdut copiii acolo. Ştiți că în sala de judecată, supraviețuitorii povesteau cum au reușit să iasă din club, călcând la propriu peste trupurile din acel container. Iar după unul dintre termene, mergeam împreună cu aceşti părinți spre metrou, și ei își reproșau că și-au crescut copiii învățându-i să nu se pună pe ei mai presus, să fie buni cu ceilalți. Își reproșau asta, că nu i-au învățat să fie mai egoiști… Vă reproșați același lucru? 

– O să fac o glumă tâmpită și o să vă spun că, din punctul meu de vedere, problema asta este rezolvată. Dar, dacă nu s-ar fi întâmplat ce s-ar fi întâmplat la Colectiv, într-adevăr… Mă întrebam, cu ani înainte de nenorocirea asta, „ce s-o învăț eu pe fiică mea? Să fie corectă, să fie dreaptă, să fie…”. Sau să încerce să facă concesii, să mai minciunească, nu știu, poate chiar să-și folosească atuurile fizice?”. Cred că, până la urmă, i-aș fi spus să fie așa cum au fost și ai mei, așa cum au fost și bunicii, așa cum cred că am fost și eu, și bărbatul meu. Dar n-a fost cazul, pentru că a pus-o Dumnezeu la adăpost. 

– Dacă printr-o minune am putea să dăm timpul înapoi şi să fim acum în octombrie 2015, ştiind cele ce s-au întâmplat, ce-ați face? 

– Păi, n-aș mai lăsa-o să plece. Cred că s-ar fi măritat foarte iute, că era dulce, frumoasă și iubeață. Cred că ar fi făcut până acum măcar trei copii, cu care eu m-aș fi înțeles foarte bine, că mi-am reproșat multă vreme că, pe post de părinte, am fost cam amarnică așa, cam „mamă cloșcă” și voiam să recuperez cu copiii ei. Și cred că ar fi fost frumos. Am fi plecat la Barcelona acuma, în noiembrie. 

– Ați fi rămas în România?

– Dacă ar fi fost și ea, bineînțeles. Când mi-a spus că vrea să dea la Arhitectură, în București, am avut un moment din ăsta, de bucurie ticăloasă, pentru că știam că facultatea durează șase ani, şi-am zis „o să o mai am încă șase ani lângă mine”. Erau colegi de liceu de-ai ei care plecau să studieze în Danemarca, nu știu ce, era moda asta, a plecatului, şi-mi spuneam „dacă-mi zice și mie că pleacă în Anglia, ce mă fac?”… 

– Mi-ați spus că o visați. 

– Da, am visat-o şi azi noapte. Era micuță. Şi ieşea dintr-o biserică. Şi venea în goană către mine, şi mama rămăsese undeva, puțin mai în spate. Şi-am luat-o în brațe şi m-am trezit.

---

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro