Acea zi din octombrie
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
7 octombrie 2023. Ziua celei mai cumplite tragedii a poporului evreu, după Holocaust. Zihronam Levraha! Binecuvântată să le fie amintirea eroilor de atunci. Mă plec cu smerenie în fața sacrificilui lor...
... Ca să înțelegeți ce-a fost, citez dintr-o cutremurătoare carte de mărturii, adunate de Yair Agmon și Oriya Mevorach, sub un titlul puternic, fără adjective - „O zi din octombrie”. Volumul a apărut și în România, publicat de Editura Omnium (2024), în impecabila traducere a Irinei Weinberg.
Dintre cele 40 de mărturii ale supraviețuitorilor aleg una și o transcriu integral. Este povestea Amitei Mann, istorisită de sora ei.
„1. Nu am fost surprinși de faptele lui Amit. N-am fost surprinși. Acum vreo doi ani, s-a petrecut un atentat la Beer Sheva, în centrul comercial BIG. Era un terorist care se agita acolo cu un cuțit în mână și înjunghia oameni. Amit a fost prima chemată la locul incidentului. Când a ajuns, polițiștii nu i-au dat voie să iasă din ambulanță. I-au spus: «Teroristul nu a fost încă prins, se învârte prin BIG, încă nu poți ieși să ai grijă de răniți». I-a dat la o parte: «Nu-mi pasă de terorist, e aici o femeie care sângerează, a fost înjunghiată, trebuie să o ajut». Și a ieșit, alergând spre rănită să o ajute. După aceea a fost convocată la o comisie disciplinară, o poveste întreagă. Așa că, atunci când am aflat cum și-a sfârșit viața fata asta, n-am fost deloc surprinși. Asta i-a fost menirea.
2. Mă numesc Meri și am crescut în Netivot. Amit era cea mică, ne despart cincisprezece ani, dar am fost foarte, foarte apropiate. Am crescut într-un cămin iubitor, unde toţi eram parteneri. Eram foarte unite, tot timpul împreună. Am fost crescute în acest spirit, să fim împreună. Stâlpul meu în viață sunt surorile mele, iar mama mea este liantul care ne ține împreună. Tatăl nostru a murit acum 8 ani. A avut boala aceea îngrozitoare, a avut cancer. A murit după patru ani de grea suferință. Amit era foarte legată de tata. Tatăl nostru era minunat, ceva rar în lumea asta, iar Amit era fata făcută la bătrânețe, era cea mică. Și ultima. Aveau o legătură foarte puternică. Când tata s-a îmbolnăvit, Amit avea vreo 10 ani, era foarte mică. Așa că, din copilărie, ea a început să vadă cum tatăl ei se stingea, încet-încet. Era un tată atât de robust, mare și puternic, putea orice.
Încet-încet, s-a ofilit, în fața ochilor ei. În acea perioadă, noi, cele mari, ne-am căsătorit și am părăsit casa, așa că legătura dintre tata și Amit s-a întărit și mai mult, mai ales că Amit nu-l părăsea o clipă. Chiar și când a devenit dependent de alții și nu prea mai ieșea din casă, Amit nu l-a părăsit. Tot timpul stătea lângă el și îi cânta.
De când o cunosc, cântatul era unul dintre lucrurile care o defineau cel mai bine. Cam de când era în fașă. Întotdeauna cânta. În casă, sub duș, oriunde. Cânta oricui voia să o asculte. Avem multe filmulețe cu Amit, stând în pat, lângă tata și cântându-i, când era deja bolnav. E un cântec, al lui Sarit Hadad, «Am fost în rai» pe care când ea i-l cânta, el făcea pe toată lumea din jur să tacă, ca să o asculte numai pe ea. Asta era alinarea lui.
3. În acea perioadă, în acei ani când tata era bolnav, tot timpul veneau la noi medici și asistente, iar Amit nu se mișca de lângă patul lui, vedea absolut totul. Chiar când mama îi spunea «Ieși, nu e de tine», ea îi răspundea: «Nu, nu, mamă, vreu să văd ce îi fac, vreau să mă asigur că totul e bine, că se simte bine după tratament». Se poate spune că, de fapt, pasiunea ei pentru medicină a început de atunci. Când vedea «Îngerii în alb», așa cum îi numea ea, venind la noi acasă și ajutându-l pe tatăl ei să mai trăiască încă o zi și încă o zi, când i-a văzut de aproape, atunci a hotărât că asta vrea să facă în viață.
Și așa, la doar la 12 ani, a început să citească despre boală, despre medicină și, venind acasă de la școală, lua niște tușuri și începea să deseneze pe geamul din camera tatei. Îi desena o inimă și corpul omenesc sau orice despre care învăța. Chiar că a visat să fie medic, s-a interesat despre asta și a început să se pregătească să învețe medicina. Era visul ei. Să fie doctoriță, să salveze oameni.
La 20 de ani, Amit s-a făcut paramedic, iar la 22 de ani, era deja instructor la cursurile de paramedici, cea mai tânără din țară și cea care conducea cursurile în regiunea de sud. Trebuie să înțelegeți la ce nivel ridicat a ajuns, o realizare extraordinară. Abia la Shiva, după moartea tatei, am înțeles ce lucru grozav făcea pe Salvare. Abia atunci am înțeles ce a realizat în viață puștoaica asta mică.
4. În acea sâmbătă ne-am trezit la șase și jumătate în sunetele alarmelor. Ne-am conversat puțin pe grupul nostru de WhatsApp, grupul surorilor, întrebându-ne una pe alta dacă suntem bine. Amit ne-a scris că și ea e bine, în adăpostul casei ei din Be’eri, împreună cu Ofir. Ofir este partenerul ei de viață și paramedic la stația din Netivot. Când au început alarmele în kibutz, Ofir i-a spus: «Amit, organizează-te repede, plecăm la Netivot!». I-a replicat: «Da’ de unde, ce Netivot, eu sunt paramedicul de gardă! Trebuie să rămân aici». El i-a răspuns: «Ia zi, ești normală?! Nu vezi ce se întâmplă, n-auzi alarmele, aici sunteți cel mai aproape de graniță. Hai cu mine, hai să plecăm la Netivot!». «Nu, nu, nu, nu, nici vorbă!». El a priceput că nu are cu cine, fiindcă o cunoștea pe Amit, și a rugat-o: «Promite-mi că rămâi în adăpost, în casă!». Ea i-a promis, iar el a închis în urma lui ușa adăpostului și a plecat spre Netivot. Numai printr-o minune a reușit să ajungă la Netivot, la stația de Salvare a orașului. Ulterior am aflat ce lucruri mari au făcut băieții aceia din Netivot, cât de multe vieți au salvat în acea sâmbătă. Din punctul lui de vedere, Ofir era liniștit, pentru că o știa pe Amit la adăpost, în casa ei. Habar n-a avut că ea a ieșit din casă și a alergat la clinica de stomatologie din kibutz, ca să îngrijească oameni.
La șapte fără un sfert, Amit ne-a scris pe grup că se presupune că sunt infiltrații de teroriști în kibutz, probabil unu sau doi. Asta ne-a scris. Când a auzit împușcături, era convinsă că sunt și răniți, așa că s-a repezit la clinica de stomatologie, ca să-i trateze acolo. Acolo era și Nirit, asistenta medicală a kibutzului. După o oră sau două, ele l-au chemat și pe dr. Daniel Levy, medic care locuia în kibutz. Minunatiul doctor Daniel, nu s-a gândit de două ori, a alergat prin kibutz, printre gloanțe, direct la clinică. Toți trei s-au pomenit acolo singuri, tratând răniți foarte grav, încercând să le salveze viața.
5. În același timp, Amit a luat legătura cu Mada (Salvarea). Am primit după evenimente înregistrări ale convorbirilor lui Amit cu dispecerul Mada. Se auzea cum ea imploră: „Trimiteți aici ambulanțe! Am aici răniți, care îmi mor sub ochi!”. Descria rănile, descria cum tratează răniții, cum îi bandajează. Ei îi răspundeau - și chiar e foarte trist să-i auzi - spunându-i direct: «Dragă Amit, ești singură cu ei. Nu răspunde nimeni de la forțele de securitate, niciun ajutor nu poate ajunge la voi. Nici ambulanță, nici elicopter. Ești singură cu ei, vezi ce poți face».
Cred că se poate auzi, de pe înregistrare, cum vocea i se schimbă, tonul, intonațiile care exprimă semne de exclamare, un fel de «Trebuie aici!», «Trebuie acolo!», și își dă seama că, asta este, e singură, n-o să primească niciun ajutor, nici un suport, ce-o fi, o fi.
6. A îngrijit răniți de-a lungul a multe ore, de dimineață. La un moment dat, au început și mesajele de la oameni din kibutz, care se sfătuiau cu ea: «Amit, l-au împușcat pe tata în umăr, ce să fac?». Ea răspundea: «Fă așa, nu fă așa», sau «Amit, mă gândesc să ies din casă și să fug», iar ea răspundea: «Nu, în niciun caz! Ia un dulap și împinge-l lângă adăpost, blochează clanța». Adică, în timp ce era deja frântă și plină de pete de sânge, ea mai și răspundea oamenilor, le dădea câte un sfat, ținea morțiș să-i apere pe toți din kibutz.
Timpul trecea și trecea, iar Amit tot vedea cum o parte dintre răniți îi mor. Mureau din cauza plăgilor împușcate. Iar noi, de dimineață, îi trimiteam mesaje și o rugam să ne țină la curent ce-i cu ea. La un moment dat, am rugat-o: «Trimite-ne o veste, vrem să te vedem într-o poză». Ne-a trimis un selfie, unde se vedeau clar cearcăne negre sub ochii. Avea pe chip jumătate de zâmbet și ăla forțat, special pentru mama. În poză se poate distinge, în spatele ei, o dâră de sânge și un culoar plin de răniți care zăceau pe jos. Groaznic. Apoi am descoperit că, în același timp, i-a trimis o poză și prietenei ei celei mai bune, Lital. În acea poză, Amit plângea, plângea și îi scria: «Doamne, mi-e frică».
7. De-a lungul acelor ore de groază, doi prieteni din echipa de urgență a kibutzului, Shahar și Eitan, stăteau în ușa clinicii, cu muniție puțină și trăgeau în teroriști. Tot timpul, Amit ne scria: «Doamne, ce bine că Shahar și Eitan sunt aici! Ce noroc că ne apără!». Apoi, ne-a trimis o înregistrare: «Stai, stai, stai, aud un alt terorist care se apropie, gata, cred că s-a terminat cu noi!». După un minut, «Mulțumescu-ți ție, Doamne, Shahar a reușit să-l lichideze și pe ăsta!». Din punctul ei de vedere, Shahar și Eitan erau un scut, în toate acele ore. Ea îngrijea răniți, iar Shahar și Eitan îi țineau pe toți în viață. Soțul meu, Haim, a vorbit cu Amit la telefon de câteva ori. De câte ori vorbeau, îi spunea: «Amit, uite-te în jur și verifică dacă e vreo cale de scăpare. Poate o fereastră, poate un adăpost, poate un tufiș în care să poți să te ascunzi», tot timpul căuta să o ajute să scape. Între timp, și noi încercam să o convingem să fugă, să se ascundă, să se camufleze într-un fel, dar înțelegeam un lucru: Amit nu-și va abandona răniții, ne-o spunea chiar ea, iar și iar. Nu va lăsa răniții singuri în clinică, indiferent ce se va întâmpla. Ne-am lămurit că nu-şi va abandona postul niciodată.
8. La două fără cinci ne-a trimis pe WhatsApp-ul surorilor o înregistrare de groază pe care a reușit să o facă. În înregistrare se aud împușcături, o auzim pe Amit țipând, «Shahar! Shahar, nu! Of, Doamne, fă ca totul să se termine odată!». Iar Shahar le strigă teroriștilor: «Eu nu sunt dușmanul vostru, I am not your enemy!». Dar n-a ajutat la nimic. Teroriștii l-au ucis.
Ceea ce s-a întâmplat a fost că li se terminase muniția, așa au reușit teroriștii să-i omoare. În acest stadiu, Amit ne-a scris «Gata, sunt aici și sunt mulți, sunt aici, n-o să mai ies vie de aici». Teroriștii au început să umple clinica cu grenade, iar Amit ne-a scris: «I-au ucis pe toți, eu sunt ultima». Dr. Daniel Levy, Eitan Hadad și Shahar Tzemah, toți au fost uciși. Singura care a supraviețuit, printr-un miracol, a fost Nirit, asistenta. Asta am descoperit pe urmă, Amit n-a știut că Nirit a supraviețuit.
Am înțeles că acesta era sfârșitul. Am înțeles că teroriștii au luat în stăpânire clinica. Eu și mama am tot sunat și eram convinse că n-o să ne mai răspundă. Și totuși ne-a răspuns! Ne-a răspuns, iar noi am pus-o pe speaker și mama i-a strigat: «Amit, Amit ce-i cu tine?! Amit!». Atunci ne-a răspuns: «Mamă, m-au împușcat în picior, m-au împușcat în picior, nu mai ies de aici, vă iubesc!». Ne-a răspuns doar ca să-și ia rămas bun.
N-am înțeles atunci situația, n-am înțeles ce s-a întâmplat, așa că i-am spus: «Cum adică te-au împușcat în picior?! Dar unde ești? Încearcă să te ascunzi, sub cadavre, unge-te cu sânge». Dar ea știa că nu va mai ieși de acolo în viață și a repetat: «Nu mai ies de aici vie». Şi a început să-i ceară iertare mamei. De ce, nu știu, dar a repetat chestia asta de vreo trei-patru ori. «Mamă, iartă-mă pentru tot, iartă-mă pentru tot, te iubesc, mamă, te rog, iartă-mă pentru tot».
9. I-au găsit trupul abia după două zile. Cei care au găsit-o au constatat că în trusa de prim ajutor nu mai era nici măcar un plasture. Nu mai avea nimic în trusă. Ore și ore întregi a îngrijit oameni și, pur și simplu, i-a îngrijit până la ultimul plasture.
Ulterior, am aflat că reușise să-și pună și un turnichet la picior, așa i-au găsit trupul.
Unul dintre răniții tratați de Amit a reușit să se ascundă într-un dulăpior, de unde a văzut totul. A văzut că, la un moment dat, Amit a ridicat mâinile și a încercat să iasă spre teroriști și atunci au împușcat-o în picior. După ce s-a tratat singură, teroriștii au intrat din nou și au tras și au tot tras în ea. Nu i-au lăsat nicio șansă.
De fapt, ar fi avut două posibilități de scăpare. Două posibilități foarte clare, de asta ne-am dat seama mai târziu. Prima, să plece de dimineață cu Ofir, să fugă, ceea ce ar fi făcut orice om normal. Dar ea i-a spus că rămâne să trateze răniți. A doua posibilitate, dacă tot a rămas, ar fi fost să rămână în adăpost. Știa că sunt teroriști, auzea alarmele nonstop. După regulile Mada, orice paramedic care este în pericol rămâne în adăpost. Dar ea a hotărât, în pofida tuturor instinctelor omenești, să alerge, să alerge printre gloanțe, spre infern... De ce a trebuit să intre în asta, de ce?! Ne întrebăm, de multe ori, de ce a luat o asemenea decizie, când știa că s-ar putea să o coste viața. Îmi dau seama că, din unghiul ei de vedere, nu exista altă opțiune, decât să facă ce a făcut.
Fiindcă, dacă Amit s-ar fi ascuns în adăpost în timp ce erau răniți în kibutz iar ea era de gardă și răniții erau în responsabilitatea ei, nu și-ar fi iertat-o niciodată. Și toată viața ei, toată pasiunea ei pentru medicină, toate orele petrecute pe Ambulanță pentru a salva vieți, toate orele petrecute în biblioteci pentru a studia medicina, toate, absolut toate, s-au concentrat în acea zi, în acele momente.
10. Unul dintre supraviețuitori ne-a povestit ceva. Făcea parte din echipa de urgență și a fost rănit în lupte, rănit grav, iar prietenii lui l-au adus la clinică. Amit l-a îngrijit acolo în toate acele ore. Când a ajuns la spital era în stare de inconștiență și, când s-a trezit, după trei zile, le-a spus celor de acolo: «Eu nu respir înainte să vorbesc cu familia lui Amit. Faceți-mi legătura cu familia lui Amit, la telefon».
Ne-a vorbit din spital, imediat după ce și-a recăpătat cunoștiința. I-a spus mamei: «Ascultați, fiica dumneavoastră mi-a salvat viața, fără fiica dumneavoastră, nu aș fi rămas în viață. Ea m-am îngrijit, datorită ei trăiesc». Ne-a descris cu lux de amănunte tot ce s-a întâmplat. Ne-a spus: «Chiar și după ce n-a mai avut niciun echipament de ajutor, n-a mai avut, fizic, cu ce să mă trateze, mi-a pus sub cap un cearșaf, ca să-mi aline durerea, m-a mângâiat, mi-a vorbit liniștitor, ea a fost raiul meu pe pământ». A mai adăugat: «În tot acest infern, Amit a fost o fărâmă de rai și datorită ei sunt acum în viață, datorită ei trăiesc».
Amit a fost o floare smulsă în floarea vârstei. Avea atât de multe visuri. Cel mai mare vis al ei era să fie doctoriță. A mai vrut să fie celebră, să creeze, prin muzică și actorie. Visa să fie mamă, visa să se căsătorească, Doamne, cât de multe visuri avea! Tot ce a mai rămas din aceste visuri este povestea ei. Povestea ei o să dăinuie aici, printre noi, și o să străbată multe generații de acum încolo. Pentru că, într-un fel, ea a devenit un simbol, simbol al salvării de vieți, al ajutorului dintre semenilor, al bunătății, al cântecului și al luminii. Simbol al iubirii dintre oameni. Asta a fost Amit”.
![Raiul pe pământ! Mirela Vaida trăiește într-o casă de vis, cu 5 camere, perete de sticlă spre pădure și piscină de 30.000 €. Cum arată locuința vedetei [GALERIE FOTO]](https://images.libertatea.ro/1/zgXk9ljaHR0cHM6Ly9hcGktd2lkZ2V0cy5yaW5naWVyLnJvL3N0b3JhZ2UvdXBsb2Fkcy9hcnRpY2xlLzlocWV1SVFQTU5YSGFPdVJ5dEhmRnhFdU5tZWk1cmNRUWR1YzZzYlcuanBnkZMFzQHgzQEw3gABoTEE)
