Povestea lui Arian Mirzarafie-Ahi, tânărul care a așteptat 5 ani ca România să-i recunoască identitatea masculină în acte: „Este o victorie a tuturor persoanelor trans” 

Arian Mirzarafie-Ahi avea 15 ani și jumătate când a plecat din România împreună cu familia și s-a mutat în Marea Britanie. Se întâmpla în 2008. Au urmat ani de studii, călătorii și căutări personale, dar și un proces prin care a ajuns să își recunoască oficial identitatea și să înceapă tranziția. 

Deși în Regatul Unit documentele sale au fost actualizate, în România a descoperit că lucrurile stau diferit. A urmat o luptă de mai mulți ani cu autoritățile, care a culminat cu o victorie definitivă în instanță. 

Într-un interviu pentru Libertatea, Arian Mirzarafie-Ahi (33 de ani), născut în România în 1992, a vorbit despre copilărie, familie, obstacolele întâlnite și despre ce înseamnă ca identitatea ta de gen să fie recunoscută, în sfârșit, de propriul stat. 

Călătoria către propria identitate

„Aveam 15 ani și jumătate când am plecat din țară împreună cu familia, eram în clasa a IX-a”, a spus Arian despre momentul care i-a schimbat radical viața. Adaptarea în Marea Britanie nu a fost ușoară, iar diferențele dintre sistemele de educație l-au obligat să petreacă luni întregi așteptând să poată reveni la studii. „La acea vârstă nu puteam să intru direct într-o anumită clasă (testele naționale se dau la 16 ani), deci am petrecut primele 5 luni așteptând practic să merg din nou la școală sau colegiu (cei 2 ani înainte de facultate)”.

Mai târziu, a studiat biologia în Londra, a experimentat diferite specializări și a călătorit pentru diferite internshipuri și conferințe în Germania și SUA. A povestit că a fost o perioadă foarte „expansivă, interesantă și valoroasă din punct de vedere educațional”, însă, într-un final, a luat decizia să pună capăt studiilor și să se întoarcă în orașul în care locuiesc părinții lui, deoarece nu găsise „mediul ideal pentru a finaliza un proiect de doctorat în Londra”.

Atunci, spune el, a avut ocazia să își recunoască oficial identitatea și să înceapă demersurile necesare pentru a face tranziția de gen. Era anul 2016. „Petrecusem ceva vreme de unul singur în Londra, contemplând acea decizie. Aveam 23-24 de ani. Mi-am dat seama ca aveam mai multe opțiuni de tranziție decât credeam”, a povestit tânărul. În 2017 și-a schimbat prenumele și formula de adresare de la feminin la masculin, iar în 2020 a obținut oficial din partea statului britanic recunoașterea legală a identității sale de gen masculin.

A mărturisit că procesul de recunoaștere a genului a fost un pas pe care l-a așteptat mult, întrucât experimentase disforie de gen (n.r. – stare emoțională de neconcordanță profundă și dureroasă între identitatea de gen a unei persoane și sexul atribuit la naștere) pe tot parcursul vieții, inclusiv în copilărie, când „făceam față experienței mele în felul în care era posibil atunci”, iar în final a decis să „continui să mă exprim într-un mod mai autentic din moment ce mi-am dat seama că acest lucru este posibil”.

O identitate simțită din copilărie și acceptată treptat de cei apropiați 

Întrebat dacă își amintește un moment din copilărie sau adolescență în care a simțit că identitatea sa nu coincidea cu ceea ce vedeau ceilalți, Arian a spus că „au fost multe astfel de momente, mai degrabă așa a arătat toată experiența, în general”. 

Își amintește momente aparent banale din timpul școlii: când se compara adesea cu alți băieți, cerând să fie de partea lor în timpul jocurilor sau când își compara mușchii cu ceilalți colegi. Nu se regăsea deloc în hainele considerate feminine și nici în conversațiile dintre fete.  

Adesea mă comparam cu alți băieți; când ne jucam cu toții afară, fetele încercau să treacă dintr-un colț în altul, băieții le fugăreau, iar eu am cerut să fiu de partea băieților, pentru că acolo simțeam că aparțin. La un moment dat ne comparam mușchii de la picior, îmi aduc aminte că eram foarte mândru de asta. Nu mă simțeam confortabil de niciun fel în haine de femeie, nu mă regăseam în conversațiile cel mai des întâlnite între fete. Știam că ele mă văd într-un mod cu care eu nu mă identificasem niciodată, a declarat acesta.

Când a început tranziția, Arian se mutase deja din Londra și locuia din nou cu familia, astfel că a simțit nevoia să le spună că este trans și că urmează să înceapă acest proces. Reacția lor a fost una pozitivă, spune tânărul, iar după ce și-a schimbat prenumele, membrii familiei au început să îl folosească „fără probleme”. De-a lungul anilor, spune că au existat atât momente dificile, cât și momente de sprijin, însă, privind în urmă, Arian se consideră „mai degrabă norocos”. 

Cât de greu a fost procesul din Marea Britanie și ce a însemnat pentru Arian

Comparativ cu situația din România, Arian spune că drumul început în Marea Britanie nu a fost deloc simplu, deși „unii au impresia că procesul din Marea Britanie ar fi fost cumva ușor – nimic mai departe de realitate”. Pentru obținerea Certificatului de Recunoaștere a Genului, a fost nevoit să strângă „un fișier gros”, cu scrisori de la medici, dovezi și numeroase documente, iar certificatul nu putea fi obținut mai devreme de doi ani de la adunarea altor dovezi. 

În plus, tranziția prin Sistemul Național de Sănătate britanic presupunea liste de așteptare de ani buni, astfel că unele etape au putut fi accelerate doar cu ajutorul unor medici care lucrau și independent de acest sistem. Între timp, Arian obținuse și cetățenia britanică, pe lângă cea română.

Totuși, au existat și lucruri care l-au ajutat enorm: schimbarea numelui era mai accesibilă decât în România, iar „atitudinea prietenoasă a oamenilor contează foarte mult când te simți vulnerabil și poate vrei să ceri actualizarea numelui la doctor, la locul de muncă sau pe carnetul de conducere”. 

Pe Arian l-au ajutat mult „respectul și ideea că datele tale de identitate și aspectele ce țin de viața personală îți aparțin, nu că sunt impuse de alți oameni, care eventual manifestă și o atitudine negativă față de tine”.

Pentru el, finalizarea procesului de recunoaștere juridică în Marea Britanie a însemnat „sigiliul tranziției” și confirmarea legală a genului masculin. Din acel moment, spune acesta, nicio autoritate nu se mai putea referi la el folosind datele vechi, fără un motiv întemeiat. Mai mult decât o formalitate administrativă, recunoașterea juridică i-a dat „undă verde” să își continue viața, atât personal, cât și profesional, într-un mod „coerent și aliniat cu identitatea mea”. 

Identitatea recunoscută în Marea Britanie, contestată în România 

Deși identitatea sa era deja recunoscută în Marea Britanie, Arian s-a lovit de o realitate complet diferită în România. În mai 2021, tânărul le-a cerut autorităților române să îi actualizeze certificatul de naștere cu noul prenume, sexul masculin și noul CNP, pe baza a două documente obținute în Regatul Unit care atestă aceste schimbări.

„Nu am înțeles de ce”, a spus el, amintindu-și inclusiv un moment petrecut într-un aeroport din România, când un ofițer l-a întrebat de ce nu își schimbă documentele. „Eu le schimb, am vrut să-i răspund, dar voi avea parte și de colaborarea autorităților în acest proces?”, a povestit acesta. 

Potrivit lui Arian, autoritățile au invocat, de-a lungul timpului, diverse motive pentru a refuza transcrierea documentelor, de la lipsa unui traducător autorizat, deși documentele fuseseră traduse conform cerințelor, până la nerecunoașterea schimbării numelui, proces realizat legal în Marea Britanie prin procedura Deed Poll. 

„Teoretic, România are o procedură de schimbare a sexului în documente, dar e o procedură anevoioasă care încalcă drepturile omului, conform hotărârii CEDO în cazul X și Y împotriva României (2021)”, a explicat Arian. Mai târziu, chiar și după implicarea avocatei Iustina Ionescu, răspunsul primit a fost că nu își poate modifica documentele românești fără să urmeze această procedură, un demers care presupune, în practică, acționarea autorităților în instanță. 

Autoritățile române au refuzat să ia în considerare documentele obținute în Marea Britania și i-au cerut să reia întreaga procedură în România.

Refuzul autorităților române nu a venit, pentru Arian, ca un moment izolat, ci ca o continuare a unui șir lung de obstacole birocratice, motiv pentru care răspunsul negativ nu l-a mai surprins nici măcar după ce avocata Iustina Ionescu le-a cerut, „într-un mod mai competent decât aș fi putut eu ca simplu cetățean, să-mi schimbe actele”.

Înainte de acest demers, încercase să le schimbe prin serviciile Ambasadei României la Londra, unde ceruse informații despre documentele necesare, ce acte trebuie să legalizeze, unde găsește traducător autorizat și unde poate face programare. 

A așteptat luni întregi, a pregătit „un teanc de documente și copii”, a vorbit cu notari și traducători autorizați și a cheltuit mulți bani, iar după tot acest efort, persoana de la ambasadă „s-a uitat prin fișier 30 de secunde, după care mi-a spus că totuși un document nu avea martorul corect, și traducătorul nu era pe lista lor”.  Spune că atunci a știut că nu va mai încerca din nou să rezolve pe această cale și că, mai târziu, refuzul autorităților „nu a fost deloc surprinzător”.

Tot în 2021, a deschis un proces la Judecătoria Sectorului 6 București împotriva autorităților române, după ce Evidenţa Persoanelor Cluj, Serviciul Stare Civilă, a refuzat să-i transcrie actele emise de statul britanic. În a doua jumătate a anului 2022, Judecătoria Sectorului 6 a trimis întrebări preliminare către CJUE.

 În octombrie 2024, CJUE decide că România trebuie să recunoască schimbarea de nume și de gen realizată legal în Regatul Unit și că Brexitul nu schimbă situația juridică a cazului.

Cazul s-a întors în instanțele din România, care, în acord cu hotărârea CJUE, i-au dat dreptate lui Arian. Starea Civilă Cluj și Direcția Generală pentru Evidența Persoanelor au atacat decizia instanței, refuzând să aplice jurisprudența europeană. În martie 2026, Tribunalul București a respins apelurile autorităților române și hotărârea devine definitivă. În 2026, statul român este obligat să îi emită un nou certificat de naștere cu prenumele masculin, sexul masculin și CNP-ul corespunzător.

Cetățean român, obligat să trăiască precum un străin

În toți acești ani, a fost nevoit să trăiască cu două identități oficiale diferite.  

„Am fost pus în situația de a nu fi sigur cu ce document pot să călătoresc în siguranță, dar și în situația de a nu avea, practic, acces la servicii publice”, a zis el, adăugând că „a trebuit să mă prezint ca un străin”. A explicat cum neconcordanța datelor din actele românești a prezentat o adevărată barieră, motiv pentru care a înțeles că nu are altă posibilitate, decât aceea „de a folosi pașaportul britanic și de a mă prezenta în România strict ca un străin, ca un turist”.

Afirmă că această situație i-a restricționat semnificativ și posibilitatea de a se gândi la viitor, ajungând să se întrebe: „Oare mi-aș putea exercita drepturile de cetățean în țară? Ce ar însemna să interacționez cu funcționarii publici, să merg la un notar, să exist în societate, să mențin legătura cu familia, cu locurile copilăriei?”.

După Brexit, și-a dat seama că dependența de pașaportul britanic i-a restrâns și accesul la drepturile pe care le avea ca și cetățean al Uniunii Europene. „În consecință, am colecționat câteva ștampile de intrare/ieșire din alte țări UE. Nu e corect, pentru că sunt, și am fost în toți acești ani, cetățean român, cetățean UE”, a spus el. 

În toată această perioadă, Arian a mărturisit că, din nefericire, a avut parte și de situații discriminatorii și umilitoare și a povestit cum a fost interogat la aeroport, de față cu alți oameni. „Nu mi-a fost dat înapoi buletinul până când am răspuns la mai multe întrebări, inclusiv unele foarte personale. În acel moment am vrut doar să scap de interogatoriu și să mă urc în avion. Am știut clar din acel moment că nu-mi mai pot folosi cartea de identitate românească. Sperasem să nu fie o problemă, adusesem și adeverință de la medic, dar scena tot s-a desfășurat într-un mod traumatizant pentru mine”.

O luptă dusă între viața personală și sistemul juridic 

În ciuda anilor de obstacole și refuzuri, Arian spune că renunțarea nu era o alegere acceptabilă, deoarece „să renunți la actele tale de bază înseamnă să renunți la toata viața ta, înseamnă să fii văzut poate ca persoană ilegală, un noncetățean”. 

A vorbit despre șocul pe care l-a avut în momentul referendumului pentru Brexit, când statutul de cetățean european, care făcuse posibilă mutarea familiei în Marea Britanie, a devenit brusc incert. În acel context, spune el, s-a gândit „că trebuie, sigur, cumva, să fie o posibilitate de a schimba actele. De a echivala documentele obținute deja în UK în urma unui proces lung și costisitor”.

Pentru el, toți acești ani de proces au însemnat atât o luptă personală, cât și una juridică. Totuși, pe plan personal s-a simțit nevoit să meargă înainte cu viața lui, cu toate că așteptarea fără nicio certitudine i-a creat „o presiune uriașă pe plan psihologic”. În același timp, cazul a însemnat și „o luptă juridică uriașă”, dusă cu sprijinul echipei ACCEPT și al profesioniștilor implicați, față de care Arian se arată profund recunoscător. 

Cele mai dificile momente în acest traseu

Cel mai greu moment pentru tânăr a fost când a aflat că autoritățile nu au fost de acord să aplice hotărârea instanței de fond, care a ales să respecte decizia Curții de Justiție a Uniunii Europene și că aveau posibilitatea de a face apel și de a forța prelungirea procesului în instanțele românești. „Au fost mai multe momente când am pierdut orice speranță. Acela a fost unul dintre cele mai grele”, a declarat Arian.

Apoi, o altă etapă complicată a fost așteptarea hotărârii după apel, întrucât a fost amânată de mai multe ori și l-a făcut să se întrebe dacă „vom primi vreodată un răspuns”, dar „mă bucur nespus că l-am primit într-un bun final”, a completat el. 

Sprijinul Asociației ACCEPT

Ajutorul celor de la ACCEPT a venit ca o lumină în calea lui, chiar într-o perioadă în care se dăduse bătut. „Simpla necesitate de a-mi desfășura propria viață și refuzul de a fi lăsat în paragină” l-au făcut să meargă mai departe și să găsească o modalitate de a „balansa «lupta»” pe plan juridic cu posibilitatea de a se „simți în siguranță și în cazul în care situația mea nu se putea rezolva nicicum”.

Spune că sprijinul primit din partea avocatei Iustina Ionescu, asociației ACCEPT, dar și a altor profesioniști și organizații a fost la  „baza acestei victorii”, iar „pașii legali și administrativi ar fi fost mult prea dificil de parcurs fără sprijinul și expertiza lor”. 

Acum, după încheierea procesului, speră că această hotărâre va simplifica procedurile pentru alte persoane aflate în situații similare și consideră că toți cetățenii ar trebui să poată accesa proceduri administrative rezonabile fără să fie nevoiți să apeleze la o echipă de avocați pentru a-și exercita drepturile. 

Clipa în care a venit, în sfârșit, dreptatea

După ce hotărârea fusese amânată de mai multe ori, Arian începuse să se întrebe dacă se va finaliza vreodată. Apoi, într-un moment neașteptat, a primit un mesaj scurt din partea Iustinei Ionescu, care l-a informat de succesul definitiv.  

„Am răsuflat ușor, am zâmbit. Am simțit foarte multă recunoștință pentru oamenii care m-au ajutat, oamenii care au luat decizia într-un final să concluzioneze procesul, să facă dreptate. A însemnat încheierea unui proces îndelungat de mulți ani. A însemnat alinierea hotărârii luate de Tribunalul București cu cea a Curții de Justiție a Uniunii Europene”, a povestit tânărul.

În opinia lui, această victorie nu este una personală, ci îi privește pe toți cei care se confruntă cu situații similare, atât în România, cât și în alte state membre ale Uniunii Europene. „Este o victorie a tuturor persoanelor trans, a tuturor românilor trans aflați în țară și în străinătate”, a spus el, explicând că prin hotărârea Tribunalului București, România a admis că procedura din țară nu este una accesibilă. „Este o victorie a demnității, o victorie a cetățenilor care s-au lovit vreodată de astfel de bariere sau abuzuri. Este o victorie a justiției”, a mai adăugat acesta.

Povestea unui om, nu doar a unui proces

Privind înapoi, Arian nu știe să spună în ce fel l-a schimbat această experiență ca om. A mărturisit că nu știe cum ar fi evoluat dacă nu ar fi trebuit să treacă prin toți acești ani. Pe parcursul procesului, a întâlnit atitudini diferite, de la ostilitate până la oameni „cumsecade și inimoși” și spune că i-a arătat cât de important este ca oamenii să se simtă sprijiniți necondiționat.

Dacă ar putea să vorbească cu el din trecut, și-ar da un sfat, acela că „la orice pas greu, în orice moment dificil, nedreptățile care mă întâmpină nu sunt neapărat legate de mine. Că dacă altcineva nu e înțelegător sau nu oferă niciun sprijin, asta nu înseamnă că automat eu sunt de vină sau că ar trebui să rezolv problema de unul singur”.

Ar vrea ca oamenii să înțeleagă despre el că este „un om oarecare” care a dorit, în privat, să-și actualizeze documentele acum mulți ani și că „acest interviu nu ar exista dacă acea procedură banală ar fi decurs fără probleme”.

Mesajul lui Arian pentru România

Arian crede că acest caz va avea un impact și asupra altor persoane transgender din România, că „se vor simți mai sprijiniți, mai înțeleși, mai respectați, mai acceptați” și speră că se vor bucura în viitor de „proceduri administrative eficiente și respectuoase”.

În final, a transmis un mesaj societății românești: „Le-aș transmite că, dincolo de ideea de a câștiga sau pierde o luptă legală, acceptarea sau iubirea de sine și față de ceilalți nu poate fi forțată. Poate veni doar din interior; e un proces greu, dar pe măsură ce-l parcurgi, simți că te eliberezi. Nu e ușor să ajungem la acel nivel, dar odată ce reușim, am câștigat adevărata luptă”.

Abonați-vă la ȘTIRILE ZILEI pentru a fi la curent cu cele mai noi informații.

ABONEAZĂ-TE

Ați sesizat o eroare într-un articol din Libertatea? Ne puteți scrie pe adresa de email eroare@libertatea.ro