Un bărbat care a traficat zeci de fete în România povestește cum le racola și le obliga să se prostitueze: ”De multe ori le vindea familia”
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
În această săptămână, în întreaga lume sunt organizate evenimente împotriva traficului de persoane, un fenomen pe care comunitatea din România începe să-l conștientizeze. Libertatea publică un interviu cu un bărbat care a folosit metoda ”loverboy” pentru a trafica femei. Experiența lui s-a petrecut la începutul anilor 2000 și a durat șapte ani, dar rămâne una importantă, pentru că mecanismul obligării fetelor să se prostitueze a rămas intact.
Cuprins:
- ”Noi îi zicem puşcărie”
- ”Trebuie să îţi ştii măsura ta. Nu le băgam în cluburi, în cârciumi, alea se știu ale cui sunt”
- Un prieten venea și-i dădea două palme traficantului pentru o datorie fictivă
- ”Programul era de la 10-18. Niciodată seara”
- ”O fată putea să fie între 300-500 şi putea să ajungă până la 5.000-10.000 de euro”
- Dimensiunile fenomenului? ”Nici nu vă puteţi închipui”
- Traficant timp de șapte ani, fără să fie prins de Poliție
- ”Am avut o clientă care lucra în poliție”
- Traficul de persoane e în continuă creștere, dar autorii rămân nepedepsiți
- Traficul de persoane din România, în cifre
Traficantul n-a ajuns niciodată în radarul poliției, deși timp de șapte ani și-a creat o ”afacere” bănoasă pe destinul a zeci de fete. Astăzi, faptele sale ar fi deja prescrise, conform justiției din România. La fel ca în cazul traficanților din Țăndărei. De aceea a și acceptat să discute, acum o vreme, despre faptele sale.
- România este și anul acesta în topul țărilor în care traficul de persoane este extrem de mare, conform raportului anual al Statelor Unite ale Americii.
- Metoda denumită ”loverboy” este printre cele mai des folosite de traficanți pentru a racola fete, de cele mai multe ori minore.
”Noi îi zicem puşcărie”
- Ce înseamnă și ce face un loverboy?
- Un loverboy ademenește fetele și le duce într-o locaţie. La început le încurajează cu ceva bani, cu ieşiri, eventual o plecare la munte, la mare, depinde de anotimp. Le ţine până se îndrăgostesc de el, cum ar veni, după care le duce în altă locaţie care e mult mai rea. Am avut şi eu aşa ceva.
E o singură cameră, nu ieşi din ea, tot timpul e câte unu’ care are grijă de tine, ca să nu părăseşti locuinţa, până când eşti transferată în altă parte. Vândută, poftim, sau eşti folosită pentru acte sexuale cu alţii. Nu ţi se dă nimic decât mâncare şi cazare. Noi îi zicem puşcărie.
Apartamentele în care sunt ținute fetele se închiriază pe câte trei luni şi se stă cel mult o lună. La două-trei săptămâni închiriezi altul, nu stai pentru că se obişnuieşte lumea, văd locatarii, prea multe persoane vin, pleacă. Parterul este cel mai bun, dar este greu pentru că de acolo îţi fug. Doar dacă au gratii la geam, atunci îl închiriezi.
”Trebuie să îţi ştii măsura ta. Nu le băgam în cluburi, în cârciumi, alea se știu ale cui sunt”
- Deci ce făceai tu mai exact?
- Pe timpul ăla eram tânăr, arătam mai bine (n.r. - anii 2000). Aveam maşină, aveam bani, dădeam un anunţ în ziar la matrimoniale, mă întâlneam cu ea - astăzi la o cafea, mâine la un restaurant, ne iubeam - vorba aceea, după aceea hai să stăm împreună, o aduceam în apartamentul ăla de care v-am spus mai devreme şi după aia, la treabă.
O fată pe care n-ai putut să o dresezi într-o săptămână, nici într-o lună nu poţi să o dresezi.
Traficant din București:
- În câte zile duceai victimele de la un apartament la altul? Ele aveau opțiunea să plece?
- Depinde de inteligenţa ei. La unele ajunge şi o zi. La altele durează mai mult. Dar nici nu îmi permiteam, dacă vedeam că în patru-cinci zile nu se rezolvă, nici nu mai îmi pierdeam timpul. Păi, ce făceam, investeam banii aiurea? Cu unele o lăsam baltă, pentru că puteam să am probleme. Fata trebuie, când vine poliţia, să fie cu tine, nu să fie contra ta. O fată pe care n-ai putut să o dresezi într-o săptămână, nici într-o lună nu poţi să o dresezi. Şi atunci diferenţa între o săptămână şi patru săptămâni e fatală. Poate să îţi creeze probleme.
Un prieten venea și-i dădea două palme traficantului pentru o datorie fictivă
- Şi dacă victima spunea că nu?
- Asta e o tehnică pe care o înveţi pe parcurs şi noi îi spuneam o cardeală, o vrăjeşti de aşa natură, ca să ajungă unde vrei tu.
Nu ştiu exact cum procedam că depinde de la fată la fată. Îi arătam ceva luxos, cheltuiam nişte bani, îi arătam cât poate să câştige, cât poate să facă, dacă ar face… La un moment dat, mai aveam un prieten care venea prin înţelegere, să-mi ceară „datoria” - era fictivă, dar în fine. Mai îmi dădea şi două palme, ea săraca trebuia să mă ajute să fac rost de bani.
- Şi totuşi ce se întâmpla când fetele spuneau nu?
- Am avut un prieten care ”le convingea” numai prin violenţă, adică de frică lucrau fetele. Şi la mine mai lucrau de frică câteodată. Doar unele. La un moment dat aveam vreo 20 - 30 de fete. Şi le puneam pe categorii: unele care erau cu gura mai mare şi mai înţepate, alea o mai luau şi pe coajă. Altele care înţelegeau de vorbă bună, normal că nu le luam la bătaie, dacă tot la rezultatul acela ajungeam.
Stăteam mult prin ţară, prin zonele astea mai sărace, unde fetele de la o cuvertură pe jos ajungeau într-un apartament dotat; de unde mâncau pâine, ajungeau la restaurant. Investeam nişte bani până să ajung să scot bani. Bine, îi scoteam. Înzecit. Înmiit.
”Programul era de la 10-18. Niciodată seara”
- Câți bani câștigai din traficul de persoane?
- Păi, pe timpul ăla preţurile erau mai mici. Să zic aşa, un milion la single, două-trei la cuplu.
- Pe seară?
- Pe oră. Păi, dădeam faliment dacă era pe seară. O fată producea, în medie, 100-150 de dolari pe zi. Pe zi, nu seară. Seara nu lăsam clienţii. Era periculos seara, puteau să mi le ia, erau unii beţi, alţii făceau scandal, eram obligat să îi arunc pe scări, venea poliţia, proprietarul, locatarii din bloc… Programul era de la 10-18. Tariful era diferit în funcție de cum arătau și ce IQ aveau. Tot așa, le țineam în zone mai bune sau mai puțin bune din București. Fiecare avea o medie de doi-trei clienți pe zi.
Eu zic că o fată rezistă maxim un an. Adică, la un moment dat, nu mai suportă şi trebuie schimbată.
Traficant din București:
Sigur, sunt și excepții. Sunt și fete care pot să stea cu tine cinci-şase ani.
- Ce înseamnă că o schimbi? Ce se întâmpla cu fetele?
- Unii le vând, unii le dau pur şi simplu drumu’. Depinde ce ţi se oferă. Dacă ştii că poţi să iei ceva, iei. Dacă vrei să te lipseşti de ea, e clar că are o problemă şi nimeni nu vrea fete cu probleme. Şi dacă eu îţi dau fete cu probleme, după, am eu probleme cu tine. Aşa că cu vândutul, mai greu.
”O fată putea să fie între 300-500 şi putea să ajungă până la 5.000-10.000 de euro”
- Cum se ajunge să vinzi o persoană în România?
- Multe fete sunt vândute chiar de familie, mai ales în orașe mici sau zone rurale. Eu am cumpărat o fată minoră cu 500 de dolari chiar de la tatăl ei. Am bătut palma într-un restaurant.
Depinde de cum arată în primul rând. După care de limbile pe care le vorbește, de multe. Putea să fie între 300-500 şi putea să ajungă şi până la 5.000-10.000 de euro. De cele mai multe ori le cumpără români cu conexiuni în afară, nu străini.
- O vânzare e ireversibilă?
- Da. Ăia sunt adevăraţii traficanţi care le duc. De fapt, şi unul, şi altul e traficant. Eu nu am vândut nicio fată. Am avut un partener, cunoştinţe care se ocupau numai cu vândut.
- Cum ai început să faci asta și de ce?
- Simplu. Eu provin dintr-o familie bună din Bucureşti şi am vrut eu să fac ceva mai special. Mi-a plăcut să fiu aşa, mai vagabond, mai libertin, să nu am treabă. Şi am început pe la Petroşani şi tot aşa de acolo. Câte un pic, câte un pic. Acolo erau mai credule fetele.
Ca să intri în asta îţi trebuie să ai ceva bani, să îţi permiţi să închiriezi un apartament-două, să cheltuieşti o perioadă cu fetele. Am început să fac asta pe la 30 de ani și am făcut-o vreo şapte ani. Am mai mult de zece de când am ieșit din afacere.
Dimensiunile fenomenului? ”Nici nu vă puteţi închipui”
- Cât de mare era traficul de persoane la începutul anilor 2000?
- Nici nu vă puteţi închipui. Numai în Bucureşti sunt patru clanuri mari care deţin peste 5.000 de fete. Începând de la orice bloc, în orice bar, are cel puţin câte zece fete băgate. În afară de vile închiriate şi aşa mai departe.
Luaţi de exemplu un ziar, la anunțuri, nicio fată nu e independentă, nu are voie să fie independentă, toate au un pește. Şi unde e un anunţ, acolo sunt şase fete. Trei, patru, şase, zece fete. Luaţi anunţul şi înmulţiţi cu media de trei fete. Sunt o mie dintr-un foc numai în ziar. Netul e şi el plin. Dar de net se mai feresc, acolo scriu dame de companie.
De obicei, e mult până îţi faci un cerc de clienţi, după, ieşi de pe ziar, să nu mai ai probleme şi rămâi pe clienţii ăia, ei mai aduc prieteni şi mai bine mai restrâns, pe bani mai puţini, dar în siguranţă.
Traficant timp de șapte ani, fără să fie prins de Poliție
- Ai avut vreodată dosar la poliţie?
- Nu am avut niciodată, pentru că eu întotdeauna am gândit ce am făcut. În afară de cuvinte, nu e nimic. Şi eu pot să neg chestia asta, pot să zic că e pur şi simplu o discuţie. Nici apartamentele nu se luau pe numele meu, erau pe numele fetelor.
- Ce se întâmpla când o fată reușea să fugă, să scape?
- Multe fugeau, dar le găseam. La alți tovarăși. Acasă nu aveau cum să se întoarcă. Eu nu le scoteam pe stradă, să le las libere. Şi, pe deasupra, totul era pe telefon, totul era pe bip. Ea trebuia la fiecare client intrat să îmi dea un bip şi eu ştiam că este ocupată. Dacă mă duceam sus şi vedeam că e ocupată şi eu nu ma primit pe telefon bipul respectiv, zbura. Asta însemna că s-a ferit de mine și voia să fugă cu clientul.
”Am avut o clientă care lucra în poliție”
- Care era profilul clienţilor?
- Cred că 90% sunt căsătoriţi. Pentru că nu găsesc acasă ce găsesc acolo. Acum sunt mai obişnuiţi cu mariajele mai moderne şi vin mai puţin. Acum se întâmplă şi acasă ce veneau să caute în casele de prostituţie. Dar pe timpul ăla era vechiul sistem - acasă normal, la astea - de toate. Sunt mulţi care au perversiuni, dar nu le pot spune soţiei. Şi de aia se întâmpla mai mult în timpul zilei, pleacă o oră de la serviciu şi la ora 18 e acasă omul. Am avut o clientă care lucra în poliție.
Traficul de persoane e în continuă creștere, dar autorii rămân nepedepsiți
Iana Matei, de la organizația Reaching Out România, care luptă împotriva traficului de persoane:
”El este doar unul din cei mulți care nici măcar nu ajung sub radar. În România, pe nimeni nu interesează traficul de persoane. Declarativ, toată lumea luptă împotriva traficului de persoane, faptic - nu se întâmplă mai nimic. La începutul anilor 2000, abia începeam să ne mișcăm, pentru că voiam să aderăm la Uniunea Europeană.
În 2001 a fost dată șiLegea 667 împotriva traficului de persoane, prima de acest gen de la noi. Acum, traficanții fie sunt încadrați la proxenetism - unde primesc pedepse mai mici - fie primesc pedepse cu suspendare”.
Cazul Țăndărei arată cel mai bine că, în România, chiar și când sunt prinși, autorii scapă de închisoare. La acesta se adaugă cazul Caracal și miile de persoane care continuă să fie traficate în țară și în afara acesteia.
Traficul de persoane din România, în cifre
De nouă ani, România are o Agenție Națională Împotriva Traficului de Persoane (ANITP), în subordinea Ministerului de Interne, care însă n-a reușit să combată cifrele dezastruoase: trei sferturi dintre victimele traficului de persoane din UE provin din România.
O confirmă și raportul anual al Statelor Unite ale Americii: „Autoritățile au investigat, urmărit penal și condamnat mai puțini traficanți”.
Guvernul a făcut în continuare eforturi insuficiente de protecție, mai spune raportul.
Oficialii și ONG-urile au identificat 698 de victime în 2019, o creștere de la 497 în 2018 și 662 în 2017.
- 518 de trafic sexual;
- 138 de trafic de muncă, inclusiv cerșitul forțat și furtul forțat;
- 42 de victime ale tentativei de trafic.
<strong>La fel ca în anii trecuți, mai puțin de jumătate dintre victimele identificate au primit asistență. Și aproximativ jumătate dintre victimele identificate sunt minori, potrivit raportului. </strong><br>
*Victimele traficului de persoane pot cere asistență la numărul 0800 800 678, apelabil gratuit din România, și la numărul 0040 21 313 31 00, care poate fi apelabil și din străinătate.
