„Pierdusem căldura între mamă și fiu. Asta-i partea cea mai dureroasă a vieții mele”. Ce sacrificii fac îngrijitoarele din România care pleacă la muncă în Italia
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
Un raport publicat la finalul lunii iunie de către sociologul Sebastian Țoc și antropologul Dinu Guțu arată condițiile în care sute de mii de femei din România și Republica Moldova muncesc în Italia ca îngrijitoare de bătrâni. Acestea sunt numite informal „badante”. Deși își propun să rămână doar temporar, multe dintre ele ajung să muncească și să locuiască acolo ani. Viața lor este „pusă pe pauză” între timp. Libertatea a selectat câteva dintre concluziile și poveștile prezentate în raport.
Cuprins:
20 de interviuri cu badante din România și Republica Moldova au stat la bază cercetării „Munca de îngrijire și migrația femeilor românce și moldovence în Italia”, realizată de către cei doi cercetători.
„Ești ca un soldat în post. De gardă. Nu poți să spui că ai pus capul jos și-ai dormit până dimineață fără nicio problemă”, explică o îngrijitoare din Bologna, într-unul dintre interviuri.
Numărul românilor din Italia a crescut de aproape 13 ori față de 2003
Aproximativ 1,2 milioane de români aveau reședința stabilită în Italia în 2020, 57% fiind femei, conform Institutului Italian de Statistică, arată raportul.
Românii reprezintă cel mai numeros grup de străini din Italia.
- Numărul românilor din Italia a crescut de aproape 13 ori comparativ cu anul 2003.
- Numărul lucrătorilor domestici din Italia a fost de 849.987, aproximativ 90% fiind femei, potrivit datelor Institutului Național de Securitate Socială (INPS) din Italia, prezentate în cadrul cercetării.
- Aproximativ 565.000 de lucrători domestici nu au un contract de muncă.
Sacrificiul total
Multe dintre îngrijitoarele intervievate povestesc că au mers să muncească în Italia ca să își susțină familia, în lipsa unor alternative de muncă viabile în România.
Binele copiilor e motivația principală a acestor femei, care își pun viața pe pauză, într-un spirit de sacrificiu.
„M-am concentrat pe educația și viitorul fetelor..., pentru a putea fi competitive în orice țară sau loc de muncă. Ele au fost «locomotiva» mea, iar eu - fochistul”, povestește o îngrijitoare din Torino.
„M-au împins problemele, să-mi ajut copii. Mă uitam că nu mă descurcam să pot să-i dau mai departe la școală. Aveam casă. În același timp, nu puteam face nimic pentru copii. De la 200-300 de lei, cât luam acasă, la 800 de euro mi s-a părut foarte mult, dar în același timp nu mă gândeam c-o să devin străină de țara mea”, spune o altă îngrijitoare din Roma într-unul dintre interviuri.
În tranzit, ani întregi
Multe îngrijitoare nu încearcă să își construiască o viață în Italia, nu socializează foarte mult. Spun că stau acolo doar „temporar” și sunt „în tranzit”, deși acel temporar se transformă, de multe ori, în ani.
„Am crezut c-am venit pe-un an, doi și, când colo, iaca, am 10 ani. Au mai urmat și alte probleme, mi-au crescut nepoții, am un fiu și el are trei copilași, și eu, și el trebuie să avem grijă de ei. Ca să ai copii culți trebuie să investești, e un principiu al meu”, relatează o îngrijitoare din Bologna.
„(Îngrijitoarele) stau cu gândul la familia din România sau Moldova, numărând adesea timpul în săptămânile rămase până la următoarea plecare acasă, întoarcerea fiind obiectivul principal. Acest statut, care presupune faptul că badantele în tranzit nu își asumă în totalitate rolul de migrant, duce la invizibilitatea lor, la o acceptare mai ușoară a încălcării drepturilor și la lipsa unui plan profesional pe termen lung”, explică cei doi cercetători.
„Când m-am întors acasă, copilul meu nu-mi putea spune mamă”
Plecarea acestor femei la munca de îngrijire în Italia, cu scopul sprijinirii familiei, are însă un efect paradoxal.
Deși devin stâlpul financiar al copiilor lor, relația îngrijitoarelor cu familia din România e uneori afectată la nivel emoțional.
În 2002, când am plecat, băiatul meu avea 9 ani și l-am revăzut la 13 (râde). Când l-am văzut, m-am speriat. Era mare, înalt. L-am lăsat slăbuț.Îngrijitoare din Veneția:
„Când m-am întors acasă, copilul mic nu-mi putea spune mama, nu putea pronunța cuvântul ăsta. Îmi spunea bunica, pentru că era deprins cu ea. A fost și-un caz când și-a tăiat un picior afară și am fugit repede să-l îngrijesc și el a trecut în fugă pe lângă mine și s-a dus la mama mea, plângea la bunica. El n-avea vreo legătură cu mine, pierdusem căldura asta între mamă și fiu. Asta-i partea cea mai dureroasă a vieții mele. Mă duc tot timpul cu gențile pline, îi alint cu dulciuri și toate cele. Și ei îmi spun: «Mamă, termină!». Eu mă simt vinovată, vreau să le dau la copii ceea ce nu le-am dat la timpul lor, că n-am fost alături de ei, și asta-i cea mai mare durere a badantelor noastre”, relatează o altă îngrijitoare din Como.
„Clandestină”
Primele îngrijitoare din România și Moldova care au mers în Italia au lucrat inițial ilegal, arată raportul. Decretul 195/2002, cunoscut ca „Sanatoria”, a oferit însă amnistie lucrătorilor extracomunitari, badantele devenind astfel „legale”.
„Migrația din ’98, față de migrația de după 2003-2004, după ce-a fost Sanatoria, și cea de-acum, care vin cu pașaport biometric, îs trei migrații absolut diferite. Pe mine mă poate înțelege cei care au migrat cu mine în ’98-2002. (...) În Italia, am stat doi ani jumate, fiind clandestină, și pe copii i-am lăsat de mici: cel mare avea 13 ani, cel mic, 7. (...) M-am întors, am stat doi ani la lucru în Chișinău, dar cu leafa ceia și părinții bolnavi am fost nevoită să mă întorc din nou în Italia, de data asta legal, cu cetățenie română. Din 2003 până în 2010 m-am chinuit foarte tare, pentru că nu mai puteam sta continuu, veneam la trei-patru luni acasă. Cu pașaport românesc n-aveam voie să stau mai mult de trei luni (până în 2007)”, povestește o îngrijitoare din Como într-unul dintre interviuri.
Primul job, de multe ori la negru
Multe dintre îngrijitoare lucrează încă la negru, mai ales la primul job.
Familia profită de lipsa de pregătire a îngrijitoarei, de lipsa puterii de negociere, de necunoașterea drepturilor pe care le are și a limbii italiene, impunând condițiile de muncă. De obicei, în aceste cazuri abuzurile sunt cele mai răspândite, perioada inițială și primele joburi fiind pentru cele mai multe femei extrem de solicitante fizic și psihic.
Cercetătorii studiului:
Pe măsură ce încep să își cunoască mai bine drepturile și capătă experiență, iar puterea lor de negociere crește, condițiile se îmbunătățesc. „Salariul negociat crește, iar drepturile contractuale tind să fie într-o măsură mai mare respectate”.
„După o perioadă, cele mai multe ajung să lucreze cu contract de muncă, însă nu e obligatoriu să aibă contribuțiile plătite de către familia angajatoare”, arată cercetarea.
„Mi-era rușine să nu muncesc”
Chiar dacă au contracte de muncă, îngrijitoarele se confruntă în continuare cu probleme, conform raportului:
• „ore de muncă declarate mai puține decât în realitate, pentru evitarea plății unor taxe mai mari de către familie”;
• „ore muncite în afara oricărui program legal - asistență non-stop pentru vârstnici”;
• „nerespectarea orelor libere, a duminicilor și a sărbătorilor legale”;
• „lipsa asistenței juridice și a cunoașterii minimale a drepturilor muncii”.
„Am ajuns la o bătrână de 80 și ceva de ani, nu putea să meargă, era în căruț, undeva la țară. Familia nu m-a terorizat, chiar m-a respectat. În schimb, zicea că-mi dă liber, dar n-aveam unde să mă duc, depindea de ei, trebuia să te rogi să te ducă. Am preferat să stau liniștită și să nu-mi iau liberele, de plătit nu mă plăteau, nici sărbătorile nu mi le plăteau. Mi-era rușine să stau la libere și să nu muncesc”, relatează o îngrijitoare din regiunea Campania.
Pandemia de COVID-19 a avut și un efect pozitiv, la nivelul relațiilor de muncă.
Îngrijitoarele au povestit că „tocmai criza generată de SARS-CoV-2 a determinat tot mai multe familii să intre în legalitate față de contractul de muncă, existând mai multe controale aleatorii ale Poliției pe stradă și existând o nevoie tot mai mare de control asupra persoanelor angajate”.
„Psihic, te termină”
Nerespectarea orelor de odihnă se traduce, de multe ori, în probleme psihologice pentru îngrijitoare: stres, oboseală cronică, epuizare.
În plus, se șterge complet granița dintre sfera profesională și cea personală, explică cercetarea. Lucrând 24 de ore din 24 și locuind în aceeași casă cu pacientul, îngrijitoarele sunt mereu la dispoziția acestuia, deși, legal, nu ar putea depăși 54 de ore de muncă pe săptămână.
„Psihic, te termină. Noaptea te chema întruna. Mi-a pus sonerie în cameră. Când mă suna noaptea, mă speriam, mi-o lua inima la trap. Mă chema fără să spună că vrea ceva anume. Vedea ceva prin cameră, iepuri, pui, ce creștea ea în tinerețe. Nu voia pân' la urmă nimic”, povestește o îngrijitoare din regiunea Campania.
M-am dus cu frică la medicul de familie, un fel de atac de panică. M-am dus la el plângând, zic: doctore, nu mai pot! Mi-e frică că sunt singură (…) iau pastile și sunt toate fetele care le cunosc eu, toate iau pastile. M-a salvat citirea Psaltirii pe care am găsit-o în casă.
Îngrijitoare din Torino:
„Te termină psihic. Cinci ani am luat medicamente pentru depresie. Cred că 80% iau antidepresive. Nu mai puteam să dorm nici noaptea, nici ziua. Încercam toate modurile, dar n-am reușit fără medicamente. Dar aicea toate suntem terminate pe psihic. Am probleme mari cu spatele după 16 ani de ridicat, rotusiuni, artroze. Și fac de două-trei ori pe an terapie, avem multe facilități”, explică o altă îngrijitoare din Roma.
Raportul integral, care vorbește despre problemele cu care se confruntă îngrijitoarele din România și Republica Moldova, poate fi citit aici.
