Competiția de la Cannes, ziua 6: despre nebunie și alți demoni
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește Libertatea in Google Discover
La ora acestei corespondențe, competiția a ajuns la jumătate. E prea devreme pentru a spune cum a fost „recolta lui 2025”, uneori filmele cele mai bune pot să apară chiar și în ultima zi... Cine spunea că „toate genurile sunt bune, în afară de genul plicticos”? Mare dreptate avea! Am văzut în competiție câteva filme snoabe, nevrotice și teribil de lungi, prezentate drept „bergmaniene” sau „tarkovskiene” – doar că bergmanian fără Bergman și tarkovskian fără Tarkovski nu înseamnă mare lucru!...
Cuprins:
Povestea unei familii și a unei întreprinderi familiale
Practic, fiecare ediție rămâne în memoria colectivă nu prin rochiile care defilează pe covorul roșu (unele superbe, e adevărat, deși la fel de adevărat este că - scuze dependentelor! - ele par, în timp, oarecum mereu ACELEAȘI!), nu prin blockbusterele care folosesc festivalul ca pe o platformă publicitară trâmbiță contra bani grei la știrile de pe tot globul, nu prin mondenitățile de tipul „cine cu cine”, cine a mai venit, cine a mai plecat, cine a mai luat un premiu satelit, cine a mai fost la o gală etc etc... Nu!, o ediție rămâne, dacă rămâne, în memorie prin titlurile originale și semnificative pe care reușește să le adune în portul de lux care e Cannes-ul, de unde vor pleca în larg...
Am văzut azi filmul unui autor genial, americanul Wes Anderson, The Phoenician Scheme; cum își prezintă regizorul filmul, autoironic: „povestea unei familii și a unei întreprinderi familiale”. Cu un umor exploziv, cu o deriziune universală și cu o fantezie debordantă, cu un Benicio Del Toro extrem de amuzant în rolul unui magnat excentric, mitoman și plin de proiecte grandioase, un norocos care scapă mereu cu viață din împrejurări mortale și care, orice ar fi, declară mereu că „se simte în siguranță”! O comedie nebună-nebună-nebună, dar, cel mai important lucru, un film căruia e suficient să-i vezi o secvență ca să-i recunoști autorul. Pe seceta asta de autori adevărați, și nu de epigoni, Wes Anderson face figură de „palmabil”, de la mare distanță...
Dacă ar trebui totuși să aleg între Wes Anderson, cu „Schema feniciană” și Serghei Loznitsa, cu clasicul și rigurosul „Doi procurori” (despre care am scris într-un număr trecut), aș alege Loznitsa, o alegere evident subiectivă, pentru că e vorba de o performanță în buna tradiție a ceea ce reprezenta, odinioară, „filmul din estul Europei”...
Nouvelle Vague – o ficțiune în alb-negru
Un alt film care ar face figură bună în orice palmares se cheamă Nouvelle Vague – o ficțiune în alb-negru, istoria implicită a unui curent care a marcat arta a 7-a (și care l-a marcat și pe regizor, un american la Paris, Richard Linklater); un scenariu inteligent, despre Godard filmând A bout de souffle, un film în film, „revizitat” în stil Godard! Un tur de forță: șase luni s-a lucrat numai la castingul acestui film, dar a meritat! Sala se bucură și aplaudă când îi recunoaște pe Truffaut, pe Belmondo, pe Jean Seberg și pe mulți alții, „reproduși” cu o miraculoasă fidelitate față de „originale”. Doar că mă întreb dacă unui public neinițiat, un asemenea film îi mai spune ceva... Apropo de inițiere, când s-a proiectat Goana după aur, al lui Chaplin, prezentatorul a avut ideea să întrebe sala: „cine nu l-a văzut să ridice mâna”; și am avut surpriza să văd aproape o jumătate de sală ridicând mâna!
Jennifer Lawrence, rol fantastic în Die My Love
Ar merita, teoretic, să intre în palmares și Die My Love (produs american, regizoare scoțiană, Lynne Ramsay), cel puțin pentru un premiu de interpretare lui Jennifer Lawrence (la 34 de ani, catalogată de Sean Penn drept „ultima mare vedetă a filmului american”), care face un rol de Oscar. Nu se știe dacă și un rol de Cannes, pentru că, am remarcat, nu o dată, juriile de la Cannes evită să premieze actrițe foarte cunoscute, preferă nume mai puțin sonore: invidie colegială? Sau dimpotrivă, generozitatea de a oferi o rampă de lansare? Greu de spus. Cert este că Jennifer Lawrence face un rol fantastic, o întruchipare a „nebuniei”, cu un amestec de suavitate, grotesc, cruzime, adevăr... Am citit undeva (cum preiau agențiile de presă mecanic informația) că ar fi vorba în film „despre depresia post partum”! Nici vorbă! De fapt, așa sună o replică din film, ca o explicație curentă, la îndemână, a comportamentului ciudat al eroinei, dar de aici până la a reduce totul la „depresia post partum” e cale lungă!
Un cuplu tânăr și fericit se mută de la New York și se instalează într-o casă spațioasă, moștenită undeva într-o pustietate, în America profunđă... EA e o femeie tânără, frumoasă, care „are tot ce-i trebuie”, inclusiv „condiții de scris” (căci e scriitoare „emergentă”), inclusiv un bebe „perfect”, inclusiv un soț „perfect” (Robert Pattinson, portretul unui om depășit de situație, în mediocra lui „normalitate”)... Brusc sau treptat, dar „fără niciun motiv”, EA nu mai suportă existența.
O partitură provocatoare pentru o mare actriță, trecând cu viteza sunetului de la agresivitate la drăgălășenie și înapoi, cu crize de automutilare și de distrugere, cu capul izbit cu sete de oglindă, cu ghearele și cu dinții zgâriind pereții sau făcând o cameră de baie praf în timp record, dar mai ales cu o strălucire indefinisabilă în privire... Totul cu un sarcasm torid și cu o luciditate-ghilotină.
Regizoarea desfășoară un eșafodaj alambicat, de multe ori prolix - de la observația realistă, cvasi- clinică și până la halucinații vizuale sau sonore -, căutând să acceseze „esența nebuniei”... Doar că esența nebuniei rămâne, prin definiție, inaccesibilă și inexplicabilă, orice ar spune psihiatrii, ea rămâne un mister, de o înfricoșătoare frumusețe...
Jennifer Lawrence a plutit pe covorul roșu, cu o rochie albă, Dior... Pe mâine!
Foto: Profimedia
